Doamnă, versurile mele nu v-au spus nimic, pentru că ele nu vorbesc niciodată de dragoste, dar substanţa lor era, toată, iubirea aceasta eterată şi otrăvitoare, care astăzi, neînduplecat, îmi apasă ţeava ucigaşă pe piept.

  Căci în ultimul timp când am văzut cu ce indiferenţă dulce, din alt material, răspundeţi nebuniei mele, am înţeles că în această ţară, în această lume, eu sunt un paria blestemat, a cărui simplă atingere obligă la abluţiuni, că am datoria să vă evit.

  Doamnă, în clipa morţii, gândesc halucinat ce-ar fi fost iubirea aceasta, despre care nu îndrăznesc să spun „a noastră”, şi strig în mine însumi bucuria cumplită că gestul acesta descreierat va scoate în privirea d-voastră alt gând decât afecţioasa indiferenţă de prinţesă îndepărtată, pe care aţi avut-o pentru mine până acum.

  George Demetru Ladima.

  Am căutat să schimb imediat subiectul convorbirii. Tot conţinutul sufletesc mi se clătina în simţuri ca apa într-un vas purtat. Nu-mi rămânea decât o capitulare neputincioasă, totală ca un leşin. Parcă se despicase o catapeteasmă; parcă se anulase în derâdere o întreagă existenţă. Am ieşit împreună şi l-am condus cu maşina la „Capsa”, unde mi-a spus că-şi ia de ani de zile şvarţul la ora 1 şi un sfert. Acum câştigase câteva minute.

  Dacă la început am şovăit mult, gândindu-mă că trebuie să-i vorbesc doamnei T.

  — Pe urmă m-am răzgândit cu disperare. Unde aş fi putut ajunge?… Unde am fi ajuns? Dar adevărul, sau o parte din el, trebuia să-l cunosc. Eram prins ca într-un remou circular, din care cu toată rezistenţa comandelor nu mă puteam desprinde. Am căutat să cunosc pe cei trei prieteni ai lui Ladima. Câteva zile de-a rândul am luat câte un şvarţ, la „Capşa” în cafenea, unde nu intrasem până atunci, cred, niciodată, deşi luam în fiecare zi, într-o vreme, aperitivele cu băieţii şi fetele, la ora 1, dincolo în cofetărie.

  Întrebam la început discret, după ce aşteptam singur, şi mai ales încet, pe chelner dacă nu e în cafenea domnul Cibănoiu, de pildă, sau într-altă zi, un altul. Pe urmă, când am întrebat anume, cu oarecare hotărâre, chelnerul m-a lămurit prietenos că aceştia nu vin decât între 8 şi 10 seara.

  — Aşa sunt clienţii noştri, ai localului… Cei adevăraţi… Fiecare are ora lui. Unii vin dimineaţa, să ia cafeaua cu lapte, alţii la 10 pentru rendez-vous-urile de afaceri, alţii, cei mai mulţi, între 12 şi 1 la aperitive. Pe urmă, cei care între 2 şi 4 îşi iau cafeaua şi aşa mai departe… Aproape că unii nu s-au văzut niciodată, între ei, deşi vin de ani de zile, chiar la aceeaşi masă… Domnul Cibănoiu venea la masa de colo, de sub calorifer, seara între 8 şi 10, cu domnul Penciulescu, cu domnul Bulgăran şi cu domnul Ladima… Ăl de s-a sinucis.

  — Şi acum?

  — Acum, unul e mort, domnul Cibănoiu nu mai vine deloc. Iar domnul Penciulescu s-a certat cu Bulgăran.

  — Şi nu mai vine niciunul aci?

  — Vine, tot între 8 şi 10 seara, domnul Penciulescu.

  L-am cunoscut, căci aci se fac uşor cunoştinţe, chiar a doua zi. Avea un cap negricios de actor bătrân, care a jucat numai roluri de senatori romani… El a intrat în vorbă cu mine, fără nici o prezentare, după ce s-a aşezat la aceeaşi masă.

  — Ai ţigări?

  Am scos tabachera şi i-am oferit.

  — Bucureşti„ cu carton? Are şi chelnerul. Nu fumez din astea. Trimite să-mi ia de la debit „Tomis” fără carton.

  Puţin cam surprins, am chemat pe picolo şi l-am trimis. Nu ştiam de unde să încep, cum să aduc vorba… M-a întrebat pe urmă el, cu o severitate de judecător de instrucţie, cu gura lăţită.

  — Dumneata cine eşti? Cum te cheamă?

  I-am spus, dar fireşte numele nu i-a spus nimic. Cu fălcile strânse, cu privirea autoritară:

  — Vasilescu, Vasilescu… Dar cu ce te ocupi? Ce faci?… Din ce trăieşti?… Din joc de cărţi…?

  În sfârşit, după ce am lămurit şi asta, am căutat mai târziu să aflu ceea ce doream.

  — Domnule Penciulescu… L-aţi cunoscut mi se pare pe poetul Ladima…?

  — N-am cunoscut nici un poet Ladima.

  — Cum? Nu l-aţi cunoscut pe Ladima?

  — Pe Ladima? Pe dobitocul ăla? L-am cunoscut dacă vrei… Şi vag, neglijent, arătând parcă lămurit că n-avea altceva comun cu el nimic – întorcând capul în partea cealaltă: Venea pe aici, pe la „Capşa”.

  — S-a sinucis, nu…?

  — Ce vreai să facă altceva?

  Rămân uimit, cu ceaşca de şvarţ la buze, pe urmă nedumerit.

  — Se zice că era un poet foarte mare.

  E indignat, ridică braţele îndoite de la cot a uimire, ca să se apere de un blasfem.

  — Poet mare!… Auzi, Ladima, imbecilul ăla, poet mare! Ca şi când aş călca în călcâie, de nesigur ce sunt:

  — În sfârşit… Unul dintre cei mai de seamă poeţi de azi. Acru, cu gura arcuită ca o scoică:

  — Ce-i aia „poeţii de azi”? Sunt nişte cretini toţi… N-au niciunul talent… Nu pot decât să îngân:

  — Poate că… Exageraţi… În sfârşit… Despre unii… Aprig, sec, s-a întors trântit spre mine.

  — Dumneata ştii ce e poezia?

  —?!

  — Atunci ce tot spui prostii cu poeţii de azi?

  Sunt atât de surprins că nici nu fac gestul să-i dau cu tavă-n cap. Pe urmă iau lucrurile aşa cum sunt. Aşa s-o fi vorbind pe aci. Mormăie mereu cu capul într-o parte… „Auzi, poeţii de azi?… Au ajuns toţi proştii să aibă păreri despre poezie…” Se întoarce apoi brusc spre mine:

  — Să-ţi arăt eu poezie! Şi a început să declame, frumos, mărturisesc sincer:

  Tăcere este totul şi nemişcare plină, Un cântec, sau descântec pe lume s-a lăsat.

  Nici frunza