Şi apele dorm duse şi morile au stat.

  Ai auzit? „nemişcare plină” şi explică, ridicând lămuritor un deget, „Un cântec sau descântec pe lume s-a lăsat”… Ei, îţi plac? Convin sincer:

  — Sunt într-adevăr foarte frumoase…

  — Ei, ştii de cine sunt?

  Evident, nu mi se pare greu să ghicesc că sunt de el, dar întreb cu admiraţie voit nesigură:

  — De dumneavoastră? Ridică mâinile uluit în tavan…

  — De mine? Şi parcă nu-şi poate reveni. Auzi, de mine! Mama ei de şcoală, că trec prin ea toţi proştii… Sunt de Ion Heliade Rădulescu, domnule, de Ion Heliade Rădulescu… Şi decât astea nu s-a scris nimic mai bun în româneşte.

  A urmat o tăcere, căci eu eram literalmente copleşit de această izbucnire a lui, iar Penciulescu asculta, se vede, ce se vorbea la masa lungă din fund, căci cafeneaua dreptunghiulară, cu canapele roşii laviţele lungi, de jur-împrejur, cu ferestre mari în ziduri groase de închisoare, e destul de mică, încât să se poată vorbi de la orice masă. S-a întors către mine, arătându-mi cu o privire de milă şi de ironie pe cei de la masa din fund şi a vorbit ca să audă toată cafeneaua:

  — Auzi! Dumnealui, fost deputat şi economist! Şi, răstit, către Englejii, domnule, au născocit numai cuvântul warrant. Dar procedeul e vechi şi străvechi, poate de la fenicieni… În urmă, l-au reintrodus tătarii în veacul al XIII-lea, când au cucerit lumea, când au înfiinţat tehnica poştei şi au făcut şi depozitele warrant de-a lungul drumului, Adriatica-Peking. Şi îndesat, încruntat, cu barba nerasă, aspră: Să nu te laşi, auzi, să nu te laşi până când nu te faci profesor de economie politică… Aşa-i trebuie ţării… Mama lui, lui Apolodor din Damasc, că făcut podul peste Dunăre să ne vie toţi guşaţii din Balcani…

  A venit picolul cu ţigările şi mi-a adus şi restul la 500. Penciulescu şi-a aşezat dinainte cutia cu ţigări, ca proprietate.

  — Eh, cum asta? Bagi hârtiile, aşa, în buzunar fără să te jenezi? Dă-mi o sută de lei, că nu mai găsesc curând un imbecil ca dumneata… Nici măcar n-am zâmbit, căci nici cei de la masa din fund nu răspuseseră nimic şi pe urmă aveam atâta nevoie de el. I-am împins mânios spre pachetul verzui de ţigări.

  — Domnule Penciulescu, vream să te rog ceva… Aveai un prieten, în domnul Cibănoiu.

  S-a încruntat uşor şi grav, ca un pretorian pe gânduri:

  — Cibănoiu?!

  — Cibănoiu, fost la Externe… Pensionar. Şi net, convins:

  — Nu cunosc… Nici n-am auzit de Cibănoiu.

  — Cibănoiu, am rectificat.

  — Cibănoiu, Cibănoiu… Nu cunosc.

  — Dar Bulgăran?

  — Ăsta da… L-am cunoscut.

  — Mai vine pe aci, pe la „Capşa”? Mi-a răspuns convins:

  — Nu l-am mai văzut de mult… Trebuie să fie închis pentru escrocherie.

  A fost întâia şi ultima mea convorbire cu Penciulescu. Adresa lui Cibănoiu am aflat-o de la Niculae, chelnerul cu înfăţişare de director de minister, al cafenelei. Câteva nopţi nici n-am putut dormi de enervare, dorind să ştiu ce-a fost între Ladima şi doamna T. Fostul cancelar de legaţie nu e un om cu înfăţişarea de bătrân, deşi are mustaţa cărunţită. Stă pe strada General Angelescu, într-o curte mare cu nişte case vechi, care sunt proprietatea lui. Convinsul teozof trăieşte, după cum am aflat, din pensie şi din ceea ce-i vine de la cei câţiva chiriaşi nevoiaşi. Cele două camere-vagon şi antreul în care locuieşte el personal au pereţii literalmente căptuşiţi cu cărţi, pe mai multe rânduri chiar, cum se aşază lemnele în pivniţă. Pe jos, prin colţuri, sunt alte cărţi… Are de asemeni velinţe şi scoarţe rupte, o mulţime de obiecte vechi, unele de artă… Mi-a servit, pe o tavă de alamă, turcească, o cafea într-adevăr foarte aromată.

  — L-aţi cunoscut pe poetul Ladima, domnule coleg, dacă-mi daţi voie să vă spun aşa? Îl vedeaţi ades?

  — Dar, domnule Vasilescu, eram prieteni foarte buni… Ce groaznică nenorocire, sinuciderea lui.

  Adaog cu tristeţe:

  — Sigur, un poet atât de mare…

  — Poet, poate că nu era el… Desigur… N-avea talent… Scria şi el aşa… Dar ce om!… Ce inteligenţă!… Parcă mi-a murit un frate… Numai că moartea lui mi s-a părut o nelegiuire…

  —?!

  — Religia condamnă sinuciderea, domnule Vasilescu… Nu ne e îngăduit nouă să corijăm hotărârile Domnului… Un foarte mare păcat… Din cauza asta eu nici n-am luat parte la înmormântarea lui. Sunt uimit. Îmi aşez încet ceaşca filigeană pe tavă şi-l privesc serios.

  — Dar eu nu ştiam că sunteţi creştin, domnule Cibănoiu, mi se spunea că sunteţi unul dintre şefii mişcării teozofice.

  Surâde blând, îşi mângâie mustaţa ca a lui Briand.

  — Nu, nu, nu… E drept că mai demult m-am interesat de teozofie… Am studiat de asemeni toate religiile. Uite, am aci cărţi şi dicţionare de tot soiul, dar am ajuns la convingerea că tot creştinismul ortodox e suprema împăcare a sufletului.

  Ceea ce mi-a arătat Cibănoiu m-a îngrozit de admiraţie, ca să zic aşa. Niciodată n-am văzut, în felul ei, o bibliotecă atât de completă. Cărţi groase cât ceasloavele, sau colecţii mari, legate, ca enciclopediile franţuzeşti şi nemţeşti despre catolicism, despre sfinţii filosofi, istorici de-ale conciliilor (lexicon iudaic, am descifrat pe o serie de tomuri la fel, în limba germană).

  — Vezi dumneata, domnule Vasilescu, ceea ce are neegalat de frumos ortodoxismul e faptul că e singura dintre confesiunile creştine întemeiate pe credinţa adevărată… Catolicismul e raţionalism curat… Dogmele creştin-ortodoxe, prin cuprinsul lor ilogic, şi intenţionat ilogic, menţinut aşa după lupte de sute de ani în sinoade ecumenice, înlăturând orice înţelegere, arată că ortodoxismul nu e o religie de discuţie logică, ci de credinţă totală în creatorul lumii…

  — Dar acest creator cum îl înţelegeţi, cum vi-l închipuiţi? A zâmbit blând.

  — Dacă l-am înţelege, dacă l-am închipui, ar mai fi