deasupra noastră? Când eşti pe o movilă, o vezi toată, o închipui… Dar când eşti pe un munte uriaş, care trece de nori, nu vezi nimic. Răspica noastră va fi în viaţa viitoare, când vom vedea şi vom înţelege nesfârşit mai mult decât cei care au avut vanitatea ştiinţei pe lumea aceasta…

  — Domnule Cibănoiu, dar după câte ştiu Ladima credea în Dumnezeu…

  — Şi, dacă ar fi crezut mai departe, dacă ar fi rămas un bun creştin, ar fi trăit şi azi. Dar a avut nenorocirea să întâlnească în cale pe diavolul însuşi, sub înfăţişarea unui prieten.

  Arunc chibritul, fără să mai aprind ţigara.

  — Dar Ladima s-a sinucis din pricina unei femei.

  — Nu, nu, domnule Vasilescu, a suferit din pricina unei femei, dar s-a sinucis din pricina unui mizerabil, Bulgăran.

  N-am nici o tresărire, pentru că mi se pare de necrezut.

  — Îngăduiţi-mi să vă întreb: Nu s-a sinucis din pricina unei femei, a unei doamne, Măria T. Mănescu, pe care a iubit-o, se pare, ca un nebun?

  Îşi răsuceşte, din cutia de „Macedonia” de dinainte, în care sunt puse câteva felii de cartof ca să păstreze tutunul umed, o ţigară groasă, pe care o pune într-un ţigaret de vişin.

  — Ladima a iubit de altfel, domnule, o altă femeie, nu pe aceasta doamnă Măria Mănescu.

  — Totuşi i-a adresat o scrisoare, în clipa sinuciderii, arătând fără echivoc că din pricina ei se omoară…

  Face un semn blajin, de negaţie, ca derivat dintr-o binecuvântare.

  — Nu, nu, nu… Şi s-a ridicat, s-a dus la birou, din al cărui dulap a scos o sticluţă, burtoasă ca o eprubetă, de licheur cafeniu, şi s-a scuzat, turnându-mi: Îngăduie să te rog sa guşti acest preparat. Eu ies foarte rareori în oraş şi asemenea plăcută născocire sporeşte mea farmecul cărţilor.

  Era, într-adevăr, savuros, cu vreo trei soiuri de gust de drojdie şi arome deodată.

  — Domnule Cibănoiu, am vorbit cu procurorul de serviciu… Am văzut fotografia scrisorii lui Ladima.

  Nu răspunde nimic, rămâne mult pe gânduri, ca şi când, deşi ştie multe, nu ar vrea să spuie… După ce termină ţigara, scoţând mucul din ţigaret, se decide:

  — Domnul Vasilescu, acea doamnă, despre care, de alt tel, ara auzit mult bine, nu e pricina sinuciderii lui Ladima… Pricina acestei sinucideri e numai acel neruşinat de Bulgăran.

  — De ce a scris, atunci, Ladima această scrisoare?

  S-a sculat, s-a plimbat puţin prin fata cărţilor lui, şi pe urmă s-a aşezat într-altul din jumătăţile de fotoliu cu catifea roşie, cu ciucuri şi broderii joase.

  — Domnule Vasilescu, începu iarăşi cu invocarea numelui meu, ca şi celelalte fraze, mă bucură că vă interesaţi atât de mult de un om ale cărui merite, a cărui inteligenţă şi mai ales cuviinţă creştinească îl îndrituiau spre stima tuturor. Prin urmare, am să vă spun ce ştiu şi – datorită prieteniei noastre până în ceasul sinuciderii – veţi vedea că ştiu oarecare amănunte. A dus mâna la bărbie ca o babă, mi-a turnat din nou din sticla burtoasă ca o eprubetă. Trebuie să ştiţi că nefericitul de Ladima a iubit, cu o patimă nepermisă, de om descreierat, pe o femeie fără suflet, o actriţă, fire netrebnică, în carnea căreia înflorea numai ochiul diavolului.

  Am răsuflat şi totul s-a aşezat din nou în mine.

  — Am acasă, domnule Cibănoiu, scrisorile lui Ladima, pe care le-am furat, ca să nu mai rămână în mâinile ei.

  Erau să-i dea lacrimile, îşi agita degetele de la mâini, amuţit de uimire.

  — Ah! Domnule Vasilescu, dacă Ladima ar fi avut acele scrisori…

  — Vi le voi aduce data viitoare…

  — Le-a cerut în scris, a fost să le ia… Am fost şi eu de două ori, dar cum să poţi sta de vorbă cu două femei în care nimic nu aminteşte de Dumnezeu?

  — Dacă ai şti de când alerg după lămuriri… Te rog, nu te supăra de întrebările mele directe, de ce a scris atunci acea scrisoare?

  Nu răspunde numaidecât, pe urmă reia, cu o nesfârşită tristeţă:

  — Domnule Vasilescu, prietenul nostru, din pricina acelei iubiri înjositoare, era un om pierdut. Şi-a dat seama de asta singur. Mai ales în ultimele săptămâni din viaţă, ţi-era mila să-l priveşti. Parcă se rupseseră în el resorturi, parcă organele nu-i mai funcţionau. Era cu mult mai rău decât bolnav. Se jurase că după o ultimă întâmplare umilitoare, pentru nimic în lume nu se va mai duce la ea. Era el însuşi uimit că a putut să iubească o asemenea femeie, îmi spunea chiar că i-ar fi ruşine dacă ar afla şi altcineva, afară de noi, prietenii. Îşi dădea seama şi de aceea i-a şi cerut scrisorile înapoi… „Mi-e silă de mine însumi, Nicolae, mi-e silă, de parcă am păduchi în suflet.” I-am arătat că numai credinţa în Dumnezeu îl poate îndrepta din aşa cădere… Şi aşa era să fie, căci era un bun creştin, găsea cuvinte frumoase despre bunătatea Celui-preaânalt şi cred că în scurtă vreme s-ar fi împărtăşit din harul împăcării. Negreşit că uneori şovăia: „Niculae, nu mai pot. Sufăr ca un câine greu bolnav. Gândul morţii mă ţine ca într-un cleşte zi şi noapte.” Îl mângâiam cum puteam: „George, dacă moartea e trimisă de Domnul în înţelepciunea lui nemărginită, e o împăcare şi o binefacere, dar omul nu trebuie să se gândească să-şi ia singur viaţa”. „Dumnezeu mă va ierta, Niculae, că ştie ce mult am suferit şi cât l-a lăudat gândul meu, dar acest rău, iubirea asta, mă doare ca o bubă scârboasă şi nu o mai pot îndura. Dacă nu-mi fac seama singur e că m-aş răsuci de dezgust în sicriu, dacă aş bănui că lumea crede că m-am sinucis din pricina acelei femei… Sau poate că din cauza foamei… O asemenea moarte singură ar întrece în ruşine urâciunea suferinţelor mele… Orice, dar să nu se ştie că am suferit din pricina acelei