neruşinate… Sau că, om în toată firea, am suferit de foame…” Mi-a strâns braţul, că era de felul lui zbuciumat, şi mi-a arătat, spre uimirea mea, o hârtie de 500 de lei: „Vezi tu asta, Niculae? Vezi banii aceştia? Sunt preţul morţii mele. Când am rupt cu femeia aceea, am suferit atât de mult, că din prima seară mi-am spus că trebuie să mor. Dar nu trebuie să se ştie că am iubit asemenea femeie şi că în viaţă am suferit de foame, nu trebuie să fie cadavrul meu fără un ban lângă el, ca să creadă cineva că m-am sinucis din pricina foamei. Aşa nu mă puteam sinucide. Şi atunci am început să adun bani. Am adunat cinci sute de lei, cum se adună o zestre. Mi-au furat viaţa, m-au înjosit, dar mila lor numi trebuie. Îţi pot spune acum, pentru că de ieri mă simt mai bine, gândul morţii m-a părăsit.” Pe urmă s-a mai potolit, era ca o apă care scădea. Am crezut, domnule Vasilescu, în zilele acelea, că îndemnul morţii l-a părăsit şi aşa era. Seara vorbeam îndelungă vreme aci… Regăsise calea către Domnul şide ce n-aş spune-o?

  — Îl ajutase să se însenineze şi convingerea lui că e un mare poet: „Mi-am dat această viaţă mizerabilă, pentru una infinită, Niculae… Sufletul meu va trăi o nouă viaţă, iar poezia mea, pe care ei n-au înţeles-o, o vor înţelege copiii lor, care se vor ruşina de neînţelegerea părinţilor lor.” Negreşit că eu nu l-am contrazis despre asta, de vreme ce poate însăşi această credinţă era inspirată de Domnul. Din nenorocire, prietenii care trebuiau să-l ajute cu vorba şi cu gestul lor i-au fost duşmani… Tocmai când, din cauza suferinţei lui neînchipuite, avea nevoie de credinţă, ei i-au zdruncinat orice convingere. În săptămâna morţii ne găseam toţi patru la cafea la Bulgăran, când au început să-şi bată joc de el. Penciulescu, plin de venin, îi spunea tot felul de răutăţi: „De ce ai tu nevoie de nemurirea sufletului, Gedeme? Religia impune o ordine prestabilită. Ai fost dobitoc în această viaţă scurtă, iubind o femeie de stradă… Dacă vei trăi încă o sută de vieţi, nu e nici un motiv ca, fiind tot atât de dobitoc, să nu iubeşti tot femei de stradă… Atunci, la ce-ţi trebuie nemurirea?” Nu poţi să-ţi închipui cât punea bietul Ladima la suflet asemenea glume grosolane. Bulgăran, a cărui bibliotecă de ateu e un adevărat laborator al diavolului, i-a făcut lungi teorii ca să-i dovedească inexistenţa lui Dumnezeu. Sunt nedumerit şi-l întrerup cu o întrebare:

  — Iartă-mă, domnule Cibănoiu, îl cunoaşteţi într-adevăr pe domnul Penciulescu, pentru că…

  — Desigur că îl cunosc, de vreme ce de vreo cinci-şase ani e chiriaşul meu gratuit, într-o cameră din fundul curţii, aci.

  —?!

  — Cu cifre, cu păreri de autori, cu poze chiar i-a explicat universul, arătându-i zădărnicia oricărei credinţe într-o fiinţă supremă.

  Ai să mă întrebi ce-am făcut eu în această împrejurare, ce am răspuns atacurilor şi argumentelor opuse? Nimic… Existenta lui Dumnezeu nu se poate dovedi şi e un păcat să cauţi s-o explici cuiva. Crezi numai… Şi afirmi. Credo în quia absurdum. Ladima însă a prins să discute şi să apere, asta i-a fost pierderea.

  Peste vreo două zile l-am întâlnit foarte schimbat… Nesfârşit mai trist, ros parcă de un vierme crunt din el. „Niculae, dacă Bulgăran are dreptate?” Era palid şi îi sticleau ochii. „Ascultă, Niculae, dacă sunt ţărână din ţărână, dacă am ieşit din haos întâmplător şi niciodată nu vom cunoaşte o nouă viaţă, dacă aceasta, pe care am trăit-o, a fost singura posibilă pentru mine dintr-un miliard de posibilităţi, şi eu mi-am sacrificat-o îndurând lipsuri cumplite, iubind pe Emilia Răchitaru? Arde pielea pe mine ca o cămaşă de foc când mă gândesc că asta ar fi posibil.”

  I-am spus nedumerit:

  — Dar Emilia nu există decât de doi ani în viaţa ta?

  — Dar în aceşti doi ani a istovit toate posibilităţile mele sufleteşti. Totul e stors sau sfărâmat în mine. Dacă n-ar fi credinţa în artă…

  În seara următoare au fost noi discuţii. Ladima a spus că, dacă nu există Dumnezeu, el crede în supravieţuirea prin artă, a strigat – deşi Penciulescu râdea de el-că totuşi a folosit cât putea mai bine această viaţă, în orice caz mai bine decât oricare dintre ei, creând o operă care va supravieţui la nesfârşit. „La nesfârşit? Ce înseamnă la nesfârşit? Urla Bulgăran… Într-un număr oarecare de ani pământul tot va pieri… Ce înseamnă că opera ta va supravieţui o sută de ani, un milion, când tot se va împrăştia în haos, împreună cu praful pământului şi al tuturor operelor, distruse într-un cataclism cosmic… Ascultă-mă pe mine, asta-i singura posibilitate de trăire. Asta… Să te plimbi pe bulevard, să vezi soarele, să iubeşti, să citeşti… Asta-i tot, între două nopţi infinite de neant – zece, douăzeci, treizeci de ani de viaţă ireversibilă. Arta e o vanitate ca toate celelalte. Zădărnicia zădărniciilor, toate sunt zădărnicii. Nu facem decât să amânăm o scadenţă.” Ladima era alb ca varul: „Crezi asta, Bulgăran, cu adevărat?… Am trăit patruzeci de ani.” Şi şi-a cuprins fruntea în mâini cu ochii în lacrimi: „Am trăit patruzeci de ani, inutili”.

  Bulgăran i-a dat să citească şi nişte articole de revistă, de un ateism blestemat. Singur, de altfel, i le-a cerut… Pe drum îmi spunea: „Niculae, cel puţin dacă m-ar fi iubit Emy, viaţa asta n-ar fi fost zadarnică…” Eram îngrozit, căci vedeam că iarăşi se destramă… A doua zi l-am întâlnit din nou… Acum era însă tăcut… N-am putut scoate o singură vorbă de la el. Mergeam amândoi pe stradă. O singură dată, la încercările mele de a redeştepta în el credinţa, mi-a şoptit îngândurat: „Totul e zădărnicie… Nu mai cred nici măcar în artă. Bulgăran şi Penciulescu au dreptate.” I-am cerut să-mi dea şi mie cărţile care, picătura de apă ultimă, au clătinat şi răsturnat un spirit atât de slab, şi l-am întovărăşit până acasă să le iau.