A doua zi, era foarte abătut, ne-am dus să ne plimbăm că era în mai, la Şosea. Când ne-am întors, prin dreptul Teatrului Naţional a trecut Emilia la braţul unui bărbat… El mi-a pus mâna pe umăr… I s-au înălbit buzele şi s-a răsucit ca o frunză… N-a mai fost chip să vorbesc cu el… A fugit de lângă mine ca un nebun… pe scările dinspre strada Matei Millo, şi a doua zi am aflat că s-a sinucis… Am rupt şi cu Bulgăran şi cu Penciulescu… Desigur că au găsit o materie moale ca o pastă, neînstare de rezistenţă… Nu e mai puţin adevărat că trăieşte în ei un mârşav spirit de distrugere.

  Am mai stat aproape două ceasuri de vorbă cu Cibănoiu. Felul înţelepciunii lui mi-a plăcut foarte mult. I-am spus că eu socot pe Ladima un poet foarte mare şi că voi aduna tot ceea ce-l priveşte. Mi-a dat fotografia, vreo două cărţi. Ti le alătur la aceste caiete. Aş vrea să mă ajuţi să-i publicăm volumul. Am luat şi nişte reviste cu articolele care pare că l-au tulburat atât. În zilele următoare le-am citit şi eu. Mărturisesc că mi-au dat un fior continuu. Din nou mi-am judecat tot ce-a fost, toate întâmplările cumplite şi zbuciumate în lumina acestui Memento28. După cum am vorbit aseară la telefon, îţi trimit totul. Eventual voi mai întregi cele povestite, prin amănunte verbale.

  P. S. George Demetru Ladima intră cumva şi el în vreuna dintre aceste categorii de fiinţe, aparent desăvârşite, notate însă prin vreun minus, sau prin vreun adaos, care face viaţa grea, imposibilă?

  Vreau să spun, talentul sau intransigenţa morală au ceva din surplusurile ridicole şi periculoase ale unui Rhynchophores, ale unui Macrophtalmes sau ale unui Sophonyophore? Să fie într-adevăr poetul un exemplar sortit să fie fatal şi „greu cenzurat de moarte”?

  F. V.

  EPILOG II Povestit de autor.

  De la întâlnirea din dreptul Cercului Militar, când, arătându-mi o trecătoare banală şi gândind la poetul nefericit, Fred Vasilescu simţise un gol în propria lui existenţă, nu ne mai întâlnisem. Ades îi telefonam ca să văd dacă îşi ţine făgăduiala dată.

  Până la începutul lui octombrie, nu se decisese să-mi scrie întâmplarea aceasta, din august, care-l tulburase atât.

  — Poimâine e 1 octombrie… Încep la 1 octombrie.

  I-am arătat că acesta e pretext de şcolar leneş… Numai şcolarii lăsători, leneşi, se decid să înveţe bine „începând în ziua întâia a trimestrului”, sau îşi fac frumos temele numai când inaugurează caiete „noi”.

  — Poate că e adevărat… Dar mai e şi altceva… E un reprezentant al unei fabrici engleze de avioane în Bucureşti şi trebuie să mă ocup de el. La sfârşitul lunii pleacă… Într-adevăr s-a apucat să scrie. Mi-a arătat, tot la telefon, că „merge greu”. Că frazele se fac mai mari decât ar vrea el, şi-şi încurcă pro-poziţiunile. I-am recomandat procedeul excelent al parantezelor şi, la nevoie, al frazelor fără sfârşit. A râs şi mi-a promis că aşa o să facă.

  Pe la jumătatea lunii ne-am întâlnit la curse. Câştigase un premiu însemnat cu un cal în care pusese mari speranţe şi era aproape fericit… Venind de la cântar, după cursă, distrat de bucurie, m-a luat de braţ şi mi-a spus că „trebuie” să ne întâlnim, că vrea să-mi vorbească… Era oarecare incoherenţă în tonul lui, din pricină că era aşteptat de un grup de tinere doamne, şi eu îl ţineam în loc. Dar pentru că mi se părea totuşi că într-adevăr vrea să-mi vorbească, am stăruit.

  — Cum merge subiectul?

  Fluid, plutind deasupra momentului…

  — Nu ştiu… Dacă e bine sau rău… Nu-mi dau seama dacă-ţi va fi de folos, dar de-abia aştept în fiecare zi să mă văd în odaia mea de lucru, la masa de scris… E o adevărată voluptate… Dimineaţa nu scriu, numai zbor… Cum sfârşesc masa, de la restaurant mă duc de-a dreptul acasă… Între 3 şi 9 seara, căci numai atâta scriu pe zi… Nu sunt acasă pentru nimeni… De multă vreme n-am mai fost atât de mulţumit… Ascultă, „trebuie” să-ţi vorbesc… Dă-mi mâine un telefon… Şi făcând un gest puţin pripit: Nu cunoşti pe doamna Demetriade?… Hai să te prezint… Am înţeles că bănuia că îl ţiu în loc anume ca să mă prezinte, cum fac unii vizite riscate în timpul mesei, şi am refuzat, mulţumindu-i. M-a bătut cineva pe umăr şi ra-am întors. E un fost colaborator al ziarului Le Progris, de câteva ori deputat, care m-a apostrofat, amical şi mirat:

  — Eşti prieten cu Fred Vasilescu…?

  Destul de surprins am fost eu de această mirare.

  — Da… E un prieten foarte agreabil…

  — Ei, ce spunea?… Era radios că a luat două sute de mii de lei?

  M-a luat de braţ, protector şi cordial, şi am pornit spre ghereta albă şi spânzurată a potoului… Deşi era o zi de toamnă frumoasă, cu albastrul înalt, era lume puţină… Mai mult obişnuiţii, ca să zic aşa…

  M-a surprins acreala cu care fostul deputat şi secretar general m-a întrebat despre prietenul meu.

  — Cred că dacă Fred Vasilescu ar urmări să câştige., bani… În primul rând n-ar ţine grajd de cai de curse, nu?

  Mi-a răspuns cu un ton indiferent şi ironic:

  — Crezi?

  — Cum să nu cred… Un grajd de curse costă şi nu aduce nimic. Mi-a repetat automat şi poros:

  — Crezi?

  — Fără îndoială că da…

  A început să-şi însemneze cu creionul în program.

  — De unde ştii că Fred Vasilescu nu urmăreşte ceva… Cu grajdul lui?

  — Ambiţia puerilă de a figura printre proprietari?

  E adevărat că oarecare diferenţă de vârstă putea îngădui convorbitorului meu un ton de superioritate, exagera însă în maniera lui condescendent cordială.

  — Dragă prietene, Fred Vasilescu ţine cu orice preţ ca la patruzeci-cincizeci de ani să devină membru al Jockey-Clubului.

  Mi s-a părut o glumă dintre cele mai năzdrăvane din câte