— Cum? Începe cu cai de curse, la douăzeci şi cinci de ani ca să pregătească o alegere peste un sfert de veac?

  — Da, şi nici atunci nu va reuşi.

  Mi se părea cu adevărat poznaşă afirmaţia, iar nedumerirea mea era atât de evidentă, atât de profund sinceră, că fostul deputat s-a tulburat.

  — Ascultă, dumneata nu ţii de pe acum să fii membru al Academiei? Tot aşa Fred Vasilescu îşi pregăteşte de pe acum alegerea la Jockey-Club. Îmi venea să râd.

  — Trebuie să-ţi spun mai întâi că nici prin cap nu-mi trece să ajung la Academie. Dar în sfârşit, Academia e Academie… Fie ea şi românească… Dar Jockey-Clubul… Românesc? Iartă-mi expresia! Şi încă să-ţi faci un ideal din el? E, orice ai spune, puţin comic. Mai vârstnicul meu prieten era foarte iritat acum.

  — Dumneata ştii că membri ai Academiei au căzut la alegerea de la Jackey-Club?

  — N-am ştiut… Şi, îngăduie-mi să ţi-o spun, nu cred nici acum Mi-a citat atunci nume care m-au nedumerit şi a trebuit să convin…

  — Bine, înţeleg, aţi refuzat un scriitor, sunteţi oarecum consecvent cu dumneavoastră. Dar Fred Vasilescu e un monden, ca să zic aşa în sfârşit, unul din ai dumneavoastră…?

  Fără să mă privească, în timp ce ocoleam tribuna spre paddoc, mi-a spus cu o profundă convingere, cu un accent neaşteptat şi inexplicabil de grav şi de hotărât:

  — Dragul meu, băiatul Lumânărarului, orice ar face, nu va fi niciodată membru al Jockey-Clubului.

  — De altminteri, ce mai vrea? E imens de bogat, adică tată-său… E tânăr, frumos, are femeile cele mai bine din Bucureşti… Ce e prea mult strică… Mărturisesc că aşa înţeleg lucrurile, şi oricât de comică mi se părea ambiţia de a fi membru al Jockey-Clubului, conveneam că fostul colaborator al lui Marghiloman are dreptate.

  Îşi nota acum călăreţii, deşi nu juca, fiindcă era ruinat.

  — Şi pe urmă, noi nu înţelegem stăruinţa lui, acum când la Aero-Club a devenit un factor important…

  De altfel, cred că niciodată Fred Vasilescu nu s-a gândit mai puţin la Jockey-Club decât în aceasta lună. Din câteva convorbiri la telefon am înţeles ce uimitoare descoperire a fost pentru el posibilitatea de eliberare prin scris. Refulând ani de zile un mister ca pe un germen distructiv, în adâncul organic, închis cu taina lui în el însuşi, ca şi când ar fi fost încarcerat cu un dement, expresia devenită posibilă căpăta pentru el sensul unei evadări.

  — Scriu, mă plimb prin casă, gândesc, mă trântesc pe divan, fumez iar scriu… E o bucurie pe care nu ţi-o pot povesti… Mă lămuresc pentru mine însumi… Şi, aşa văzute, chiar suferinţele trecutului capătă un soi de îndulcire care le face suportabile… O durere povestită e o durere nu diminuată, dar armonioasă, aşa ca un soi de operaţie pentru care eşti pregătit cu cocaină. Bucuria scrisului e mai tare ca heroina însăşi. Şi chiar la telefon, i-am simţit prin voce frângerea de înjunghiat: Ah, dacă s-ar putea povesti totul…

  Caietele, pagini mari de coală, mi le-a trimis tocmai o zi sau două după cincisprezece noiembrie… Mi-a dat un telefon la gazetă…

  — Diseară la nouă vine şoferul meu să-ţi aducă o mapă cu toate prostiile pe care le-am scris.

  I-am răspuns cu promptitudine:

  — Astă-seară, până mâine dimineaţă la nevoie, citesc tot ce mi-ai trimis.

  — Da? Vrei să ne vedem mâine?… Să-mi spui dacă notele îţi pot fi de folos? Hai să luăm masa împreună mâine seară…

  — Negreşit.

  — Unde? Ai vreo preferinţă?… Şi am fixat un restaurant în oraş.

  — Vii la timp?

  — Mâine de dimineaţă zbor, după-masă dorm, iar la 9 seara vin să stăm de vorbă până dimineaţă, dacă vrei… Voi fi absolut punctual.

  La 9 seara n-a venit şi nu va veni niciodată. La Cameră se anunţase un discurs la mesaj de mare răsunet, dar un pisălog lungise oratoria lui provincială, ameninţând să ocupe toată şedinţa de după-masă. Celălalt a trebuit să fie amânat deci pentru a doua zi.

  Culoarele circulare, cu fotolii şi draperii verzi de-a lungul pereţilor, erau somnolente, iar la bufet plictiseala incoloră. Mi-am cumpărat ţigări şi am coborât de pe dealul Mitropoliei prin şanţul în fundul căruia era aleea. Toamna târzie era frumoasă, însă în ziua aceea era o lumină gălbuie, ceţoasă, un cer scămos şi scăzut, care nu lăsa fumul şi mirosul de benzină al maşinilor să se ridice. Nu era frig… Abia puţină umezeală. Ici-colo; prin magazine, deşi era numai ora patru, se aprindeau lumini…

  În dreptul bulevardului Regina Maria, plin de larmă în vehicule de tot soiul, vânzătorii de ziare strigau ediţie specială… Oricât au abuzat câteva ziare mici de aceste ediţii, când unul dintre cele două cotidiane mari de informaţii scoate o ediţie specială, nu poţi să-ţi stăpâneşti un fior, ca pentru o întâmplare, uneori imens dinamică, în care dăinuirea sau voinţa sunt atinse ca de aripi mari nevăzute.

  Erau patru rânduri, cu litere cât nucile negre, cu o cerneală groasă care se lua pe degete.

  GROAZNIC ACCIDENT DE AVION.

  Aviatorul Fred Vasilescu a capotat, voind să aterizeze, din motive necunoscute încă, lângă Ciulniţa. Autorităţile au plecat la faţa locului. Cadavrul zvârlit din nacelă şi decapitat e păzit de jandarmi. S-a deschis o anchetă pentru cercetarea cauzelor.

  Şi cu litere mult mai mici urma, jos, o telegramă externă fără importanţă. Se întâmplase în devenirea lumii ceva care nicicând nu se va mai întâmpla. Gândul brutal, aprig, că nu-l voi mai vedea niciodată pe Fred Vasilescu, orice aş face, de s-ar frânge tot fierul din lume, de s-ar prăbuşi sorii, mă copleşea şi mă înspăimânta ca infinitul sensibilizat. Fred Vasilescu nu bănuia că el însuşi, chiar prin ce avea mai bun în el, era un exemplar menit „să fie cenzurat prin moarte”.

  Ziarele de a doua zi au adus coloane întregi de amănunte şi numeroase fotografii