vreo douăzeci de ani, poate nici nu se născuse pe atunci. Se apropie de noi cîntînd năpraznic, chinuind acordeonul spre tonalități paroxistice, ca să-l coboare prăpăstios spre bași, în care sufla ai fi zis cu foalele scoase. Nu înțelegea ce-i spunea bunicul, să nu mai cînte, fiindcă sperie albinele, îi dădea înainte cu ochii pierduți, în transă, ca toți maniacii acestui instrument de clămpănit, de țipat și de horcăit, crezînd că, așa cum se simțea el, vrăjit, ne vrăjea și pe noi… Pînă la urmă se opri, trezit parcă din somn, cu mîna bunicului încleștată pe brațul lui: „Mai încet, mai bine cîntă-ne ceva din gură, lasă dracului burduful ăla!” Da, dar nu înainte să bea și el un pahar, și nu se deshămă de burduf, din care apoi scotea doar dulci suspine stinse, acompaniindu-se în șoaptă… Cînta cu o voce patetică și fără introduceri mulțime de șlagăre vechi, care-l făceau pe bunicul să ridice o mînă spre cer… Sub razele asfințitului mîna lui arăta ca o cracă încremenită în timp… Mîna, mîna umană, mîna care poate, înaintea cuvîntului, pipăise lucrurile, le adusese sub ochi, minunații ochi care le contemplaseră și care, violentați, le trimiseseră sub nas, nasul le mirosise, apoi le lăsase mai jos gurii, care le linsese, formidabila mînă, instrumentul spiritului și… „cîți au muuurit pentru tine, frumoasă Zaaaraaaza, și cîți te-aaau iubit…” Începurăm să cîntăm toți (timp în care blonda nevastă dispăruse și se întorsese cu noi sticle) la Yafa și la Beyrut, mai sînt femei arabe… Je me suis engagée, pour l’amour de ma blonde[2]… urlai și eu cu o melancolie sfîșietoare, avînd lîngă mine o blondă și o arămie care luară ca atare simulatul meu lamento, doamna Chiriță îmi puse mîna pe braț și mă chestionă cu o simpatie severă și trează: „De ce nu te însori? Ce-ai de gînd?” „Foaie verde mere-pere, nu te mai-nsura, măi vereee, atacă Fărcășan, că muierea multe-ți cere, cere rochie de mătase, ce la mă-sa nu purtaaase…”

Lumina zilei bogată în umbre se stingea, înlocuită pe nesimțite de cea a unei luni pline, care curînd umplu grădinile cu razele ei albe și reci. „Fecioara” însă potoli curînd apetitul nostru pentru beție, ne chiorîrăm la ea și uitarăm un timp de pahare. „Cum dracu să ajungă cineva pînă acolo? zise zbanghiul furios, care, deși era doar mecanic auto, se culturalizase și el în acei ani (nu scăpase!) și avea noțiunea distanțelor astronomice, dar nu și pe aceea a expansiunii noastre tehnice. Că, cică, americanii lucrează la chestia asta! O tîmpenie! Păi acolo pe lună nu e aer! Or, motoarele nu lucrează fără aer!” Și se foi dînd din umeri și se agită atît de sigur pe sine, că nu putea fi contrazis, încît blonda lui nevastă rîse și strigă la el: „Ho, nu te mai zbuciuma așa, să nu se rupă ceva în tine”. „Dă-i în… mă-sii! mai zise el totuși, indignat, se vede, că puteau să-l prostească ei pe el cu asemenea gogoși. Da, alte realizări, nimic de zis, cu toate că am auzit că acolo mîncarea n-are gust, n-are miros, un fel de material plastic! Oul n-are gălbenuș, pasărea n-are grăsime, porcul mănîncă praf de pește, vita mănîncă pesticide, și atunci ce valoare au alte realizări? Aleargă cu mașinile încoace și-ncolo? Ei și?” „Mă, tete, zise bunicul, dacă ai auzi că alții spun de noi tot felul de prăpăstii, ce-ai zice? Ai fost acolo să vezi? Tu citești tot felul de prostii prin ziare și le crezi!” „Nu, bunicule, sînt oameni care au fost și povestesc!” „Și crezi că nu mint?” „S-ar putea să mintă, dracu să-i pieptene… Hai mai bine să bem!”

Băurăm. Dar unde dispăruse bunica? Și mai era un loc gol: dispăruse și domnul Chiriță, parcă îmi aminteam că îi zărisem umbra tăcută îndepărtîndu-se undeva de unde nu mai revenise. Era tîrziu și Fărcășan mai încercă să trezească clapele acordeonului, dar renunță aproape imediat și se deshămă. Fără să spună ceva, bună seara sau la revedere, bunicul se ridică și plecă cu aerul că se va întoarce; dar nu se mai întoarse, și blonda mi se adresă: „…Hai să strîngem paharele și tacîmurile și să le ducem în casă. Gata, zise, cu o voce ascuțită, imitînd ceva, o chelneriță sau o bucătăreasă, nu se mai servește nimic, s-a închis tot, și bucătăria și bufetul.”

Dar mai era vin, păstrarăm cîteva pahare și revenirăm. Doamna Chiriță nu se lăsă dusă nici după ce zbanghiul și soția lui plecară și ei, dînd bună seara foarte ceremonioși. „Însoară-te, domnule Petrini, reveni arămia, care acum, sub lumina lunii, arăta în mod curios mai bătrînă decît la lumina zilei. Ce aștepți? Vremea trece! și nu se mai întoarce.” „Da, desigur, zisei, și cine se scoală de dimineață departe ajunge! (Observînd că deși îmi vorbise mie stătea foarte vizibil întoarsă spre băiat, parcă lui i se adresase, înțelesei că ei doi mă goneau, voiau să rămînă singuri; să rămînă!) Doamna Chiriță, luați dumneavoastră paharele și i le dați bunicii mîine dimineață, eu vă urez noapte bună!” „Noapte bună, domnule Petrini”, răspunse ea cu un glas afectuos.

El, băiatul, nu spuse nimic. Era, desigur, fascinat de acea oră albă a nopții, de acea tăcere a grădinilor adormite, de acel minut de încremenire a propriei lui ființe, încordat ca un arc, încordare care îi luase glasul… Desigur, abia aștepta să se arunce asupra femeii ca un lup sau să tremure de năvala dorinței ca un adolescent și să-i cerșească grația, pe care și ea abia aștepta să i-o acorde… Mă îndepărtai ca un bătrîn înțelept aflat pe alte hotare. Senzație minunată de echilibru… să te știi tînăr și în același timp să simți că trăiești de o mie de ani!

Păstrez vie în amintire această improvizată și modestă petrecere și mai ales acest final în care am trăit atît de intens înțelepciunea, sentiment care nu mă părăsi după aceea multă vreme. Mă culcai mulțumit că în timpul mersului pe jos pînă acasă nu cedasem ispitei