pentru el: o fotografie cu părinţii, pe care a scos-o din rama ei de deasupra şemineului, jurnalul lui de bord ca pilot şi scrisoarea de admitere la Institutul Politehnic din Worcester. A pornit la drum, fără să se uite înapoi. Prima oprire a fost la cimitir, unde a pus pe morminte câteva flori galbene culese de pe marginea drumului. Şi-a luat rămas-bun, fără să ştie când urma să se mai întoarcă. A lăsat în urmă movilele de pământ proaspăt săpat, părându-i rău că nu-şi făcuse timp să cumpere nişte flori artificiale, să arate frumos până avea să crească iarba.

A doua oară s-a oprit în Buxton, la un mic comerciant de maşini la mâna a doua. A vândut camioneta pentru că avea mai multă nevoie de bani decât de un mijloc de transport. În afară de asta, dacă nu o vindea, i-o lua banca. A luat pe ea doar optzeci şi cinci de dolari, dar dacă ţinea seama cât era de ruginită şi că motorul zdrăngănea ca un malaxor plin cu monede, se chema că făcuse o afacere bună.

Ollie a pornit pe jos pe drumul de şaisprezece mile, fără să regrete că nu vânduse maşina undeva mai aproape de gara din Portland. Avea nevoie de timp ca să-şi limpezească gândurile. Putea să meargă la Worcester, dar cu optzeci şi cinci de dolari şi ceva mărunţiş în portofel nu era chip să-şi plătească studiile. Trebuia să-şi găsească de lucru. Şi un loc unde să stea. Spera ca mersul pe jos să-i dea răgazul să-şi alunge pâcla din minte şi să-şi facă un plan.

S-a uitat la ceas, apoi la soarele care apunea deasupra pinilor. Şi-a dat seama că o să piardă trenul de seară spre Boston, mai mult ca sigur. Fără să simtă nici cea mai mică dorinţă de a se întoarce acasă, şi-a văzut de drum înainte, chiar dacă asta însemna să doarmă în gară ca să prindă trenul de dimineaţă.

Drumul a fost liniştit, dacă nu punea la socoteală zumzetul cicadelor şi foşnetul bălăriilor de fiecare dată când trecea o maşină. Când îi amorţea braţul, muta valiza în cealaltă mână. A străbătut la pas şoseaua regională 22, simţind cum se lasă răcoarea pe măsură ce soarele cobora la apus. Orele treceau. Când a ajuns pe Congress Street, la orizont se vedeau deja luminile din Portland. La câteva sute de metri spre dreapta, licărul balizelor de pe marginea pistelor i-a atras atenţia către aeroport. S-a oprit şi a lăsat valiza jos câteva clipe, ca să-şi maseze braţul care îl durea. Pe un teren neted se vedeau trei piste, alături de care se mai aflau o clădire din cărămidă cu un singur etaj şi două hangare. A auzit două motoare de avion înecându-se. Câteva secunde mai târziu, motoarele au pornit, dar apoi s-au oprit brusc.

Ollie a luat valiza şi a pornit pe un drum lateral ca să vadă mai bine ce se întâmplă şi a dat peste un bărbat mustăcios, îmbrăcat într-o uniformă militară kaki şi încins peste veston cu o curea neobişnuită; striga la pilotul unui mic avion de pasageri să oprească aprinderea. A văzut pictate pe coada avionului literele RCAF12 şi un însemn britanic care arăta ca o ţintă de tragere. Pilotul a făcut semn cu mâna scoasă pe geam, s-a ridicat de pe scaun şi a părăsit avionul împreună cu alţi doi bărbaţi pentru a inspecta motoarele. Din hangar, a ieşit să-i ajute un mecanic cu dâre de unsoare pe salopetă.

12. Royal Canada Air Force – Forţele Aeriene Regale ale Canadei.

Mustăciosul l-a observat pe Ollie, a luat o gură din sticluţa plată pe care o ţinea în mână şi l-a întrebat:

— Ce doreşti, puştiule?

Ollie a întors capul în spate; pe urmă şi-a dat seama că bărbatul vorbea cu el.

— Nimic, a spus el, încleştându-şi mâna pe mânerul valizei. După ce zgomot fac, motoarele sunt înecate.

— Te pricepi la avioane?

Ollie a înghiţit în sec.

— Doar la biplane. Şi mult mai vechi decât ăsta, din păcate.

Bărbatul a zâmbit, făcând creţuri la ochi.

— În cazul ăsta, ce-ar fi să bem ceva?

Ollie a şovăit puţin.

— Băieţii o să repare pasărea asta de fier cât ai clipi.

Bărbatul, cu trei şiruri de medalii lucindu-i pe piepţii vestonului, a făcut un pas înainte şi i-a întins mâna:

— Mă numesc Bishop.

— Ollie, a spus el şi i-a strâns-o, după care cei doi s-au aşezat pe o bancă lângă hangar.

Bishop i-a întins sticluţa.

— Noroc, tinere.

El a luat o înghiţitură, simţind o arsură în gâtlej, şi a început să tuşească.

— Mulţumesc, a spus el cu glas stins.

Bishop a izbucnit în râs.

— Acum spune-mi ce ştii despre biplane.

Ollie a început să-i povestească despre avionul tatălui şi despre afacerea lui de stropit culturi, şi cum a învăţat el să zboare la paisprezece ani. Bishop i-a pus o mulţime de întrebări, ca şi cum era fascinant să împrăştii îngrăşăminte peste cartofi. Îl interesa în mod deosebit să afle dacă Ollie avea mai mult de trei sute de ore de zbor atestat.

Ollie a deschis valiza, a scos jurnalul de zbor şi a început să-l răsfoiască.

— Nu le-am numărat niciodată, dar cred că trec de-o mie.

— Impresionant.

Ollie a văzut că Bishop se uită la valiza lui.

— Mă duc la Worcester, să studiez aeronautica.

A închis valiza şi a pus-o jos, gândindu-se cum o să facă el rost de bani pentru facultate.

Bishop a mai luat o înghiţitură din sticluţă, după care i-a trecut-o lui Ollie. A doua oară, băutura nu l-a mai ars atât de tare, doar i-a încălzit stomacul şi i-a lăsat în gură un gust puternic de frunze veştede.

— M-ai întrecut cu un an la primul tău zbor solo, a spus Bishop. Eu am înjghebat un avion din cutii