întreg globul. Deşi este depăşit cu puţin ca lungime de Mississippi-Missouri, Nilul se află în fruntea fluviilor din punctul de vedere al lungimii bazinului său, care străbate 35 de grade latitudine…“

A doua zi dimineaţă, la micul dejun, cineva îl întreabă:

— Tommy, ştii care este cel mai lung fluviu din Africa?

Băieţelul clatină din cap.

— Dar nu-ţi aminteşti ceva care începe aşa: „Nilul este cel mai lung fluviu…“

— „Nilul-este-cel-mai-lung-fluviu-din-Africa- şi-al-doilea-ca-lungime-dintre-rîurile-de-pe-întreg- globul…“ Cuvintele ţîşneau pur şi simplu din gura lui: „Deşi-este-depăşit-cu-puţin…“

— Ei, spune acum, care este cel mai lung fluviu din Africa?

Copilaşul se holbează în gol.

— Nu ştiu.

— Bine, Tommy, dar Nilul…

— „Nilul-este-cel-mai-lung-fluviu-din-Africa- şi-al-doilea…“

— Ei, Tommy, atunci care e cel mai lung fluviu?

Tommy izbucneşte în plîns şi urlă:

— Nu ştiu, nu ştiu!)

Directorul explică limpede că tocmai acest urlet i-a descurajat pe cei dintîi cercetători care şi-au abandonat experienţele. Nimeni n-a mai încercat să-i înveţe pe copii lungimea Nilului prin somn. Şi pe bună dreptate. Nu poţi învăţa o ştiinţă dacă nu ştii despre ce e vorba.

— Pe cînd, dacă ar fi început doar cu educaţia morală… spuse Directorul pornind spre uşă. Studenţii îl urmară, notînd cu disperare în timp ce mergeau şi apoi în timp ce urcau cu liftul. „Educaţia morală care niciodată, în nici o împrejurare, nu trebuie să fie raţională.“

„Linişte, linişte“, şopti un megafon tocmai cînd coborau din lift la etajul 14 şi „Linişte, linişte“, repetară neobosit, la intervale regulate, megafoanele plasate de-a lungul fiecărui coridor pe care-l străbătură. Automat studenţii, şi chiar şi Directorul, începură să meargă în vîrful picioarelor. Bineînţeles, ei aparţineau castei Alfa; dar chiar şi membrii acestei caste au fost foarte bine condiţionaţi. „Linişte, linişte“. Pînă şi aerul etajului 14 vibra de acest imperativ categoric.

După cincizeci de metri de mers în vîrful picioarelor, ajunseră la o uşă pe care Directorul o deschise cu multă grijă. Păşiră peste prag şi intrară în semiobscuritatea unui dormitor uriaş cu obloanele trase. De-a lungul pereţilor erau înşirate optzeci de pătuţuri. Se auzeau sunetul uşor al respiraţiei regulate şi un murmur neîncetat, ca al unor glasuri foarte slabe care şoptesc ceva în depărtare.

La intrarea lor, o infirmieră se ridică în picioare şi luă poziţia de drepţi în faţa Directorului.

— Ce lecţie se predă azi după-amiază? întrebă acesta.

— Primele patruzeci de minute am avut „Bazele educaţiei sexuale“, răspunse infirmiera. Acum am trecut la „Conştiinţa elementară de clasă“.

Directorul colindă încet întregul şir de pătuţuri. Cu trupurile relaxate în puterea somnului, cu obrăjorii trandafirii, optzeci de băieţei şi fetiţe stăteau în aşternutul lor curat şi respirau uşurel. De sub fiecare pernă se înălţa o şoaptă. DCIC se opri şi, aplecîndu-se asupra unuia dintre pătuţuri, ascultă cu atenţie, apoi zise:

— Spuneai că e „Conştiinţa elementară de clasă“? Hai să auzim textul, repetat ceva mai tare la megafon.

Din peretele situat la capătul dormitorului ieşea în afară un megafon. Directorul se îndreptă spre el şi apăsă un buton.

„…toţi sînt îmbrăcaţi în verde“, spunea un glas blînd, dar foarte răspicat, aflat în mijlocul rostirii unei propoziţii, „iar copiii Delta sînt îmbrăcaţi în kaki. Ah, nu, mie nu-mi place să mă joc cu copiii Delta! Şi Epsilonii sînt încă şi mai răi! Sînt aşa de proşti, că nici nu ştiu să scrie ori să citească. Şi, pe urmă, sînt îmbrăcaţi în negru, care e o culoare nesuferită. Vai, ce tare mă bucur că eu sînt Beta!“

Urmă o pauză; apoi glasul reluă:

„Copiii Alfa sînt îmbrăcaţi în gri. Ei muncesc mult mai mult decît noi pentru că sînt extraordinar de deştepţi. De fapt, mie îmi pare grozav de bine că sînt Beta, pentru că nu trebuie să fac o muncă atît de grea. Şi, pe urmă, noi o ducem mult mai bine decît copiii Gama şi copiii Delta. Copiii Gama sînt proşti. Toţi sînt îmbrăcaţi în verde, iar copiii Delta sînt îmbrăcaţi în kaki. Ah, nu, mie nu-mi place să mă joc cu copiii Delta. Şi Epsilonii sînt încă şi mai răi. Sînt aşa de proşti, că nici nu ştiu să scrie ori să citească…“

Directorul apăsă din nou pe buton. Vocea tăcu. Doar duhul ei nevăzut şi subţire ca aburul continuă să zumzăie de sub cele optzeci de pernuţe.

— Pînă se trezesc vor auzi repetate vorbele acestea încă de vreo patruzeci sau cincizeci de ori; la fel şi joi, la fel şi sîmbătă. O sută douăzeci de repetiţii de trei ori pe săptămînă timp de treizeci de luni. După care trec la o lecţie mai avansată.

Trandafirii şi şocurile electrice, uniformele kaki ale copiilor Delta şi o duhoare uşoară de răşină Assa fetida – îmbinate indisolubil înainte chiar de a învăţa copilul să vorbească. Dar condiţionarea fără cuvinte este elementară şi generală; ea nu poate imprima distincţiile mai fine, nu poate inculca tiparele mai complexe de comportament. Pentru asta trebuie să recurgi la cuvinte, dar la cuvinte fără sens. Pe scurt, la hipnopedie.

— Cea mai mare forţă moralizatoare şi socializantă a tuturor timpurilor.

Studenţii îşi notau în carneţele. Direct de la sursă.

Directorul apăsă încă o dată pe buton.

„…extraordinar de deştepţi“, tocmai