pun un preţ mai mic pe riposta verbală şi preferă gestul neechivoc. Pentru ei, sancţiunea cea mai nimerită este un scuipat pieziş spre maşina de alături. Dacă demersul nu îşi atinge obiectivul, nimic nu-l opreşte pe nesimţit să mai facă o încercare, şi apoi o alta, până când stropii de salivă ajung în fine unde trebuie. Graba de dinainte se destramă, iar nesimţitul îşi adaptează viteza la cea a blondei temerare, pentru ca ţinta luată în cătarea gurii să nu scape nepenalizată. Singura şansă a victimei este ca din spate să apară o altă măgăoaie grăbită, care să-l atenţioneze pe nesimţit exact cum o făcuse el însuşi cu puţine clipe mai devreme.

  Un caz aparte îl reprezintă nesimţitul care vrea să te măture din cale pentru ca, imediat după ce te-a depăşit, să cotească pe prima străduţă sau pur şi simplu să tragă pe dreapta. Când îi simţi farurile arzându-ţi ceafa, îţi spui că omul se grăbeşte cu un motiv anume: o întâlnire pe care riscă s-o rateze dacă nu ajunge la timp, un caz de forţă majoră sau altceva asemănător. Evident, n-ai de unde să ştii că ai nimerit peste un nesimţit care vede viaţa ca pe o cursă perpetuă, în care nu are voie să se claseze al doilea. Logica internă şi freatica acestui comportament sunt de nedesluşit. Impulsurile care-l pun în mişcare pe nesimţitul din categoria cu pricina fac din el un concurent etern, un veşnic săritor peste obstacole mai mari sau mai mici. Fiecare maşină ivită în faţa sa este o provocare urzită de un destin pus pe şotii, un test ce nu poate fi trecut decât cu maxilarele încleştate şi cu ochii azvârlind fulgere pârjolitoare. „Dacă nu i-o iau înainte, sunt ultimul om”, iată mottoul scris pe prima pagină din cartea vieţii lui. „Depăşesc, deci exist”, aşa ar suna crezul lui transpus în termeni cartezieni.

  La polul opus se plasează nesimţitul care vrea ca toată lumea să se plieze pe lentoarea lui soporifică. Suntem tot în trafic, dar de data asta în prim-plan se iveşte insul cu mişcări de crocodil la siestă. Nimic nu-l scoate din ale lui. Ar fi şi greu, fiindcă dincolo de dorinţa de a transforma maşinile din urma lui într-un cortegiu care să-l petreacă până când catadicseşte să se oprească se mai află ceva. Un detaliu pe care la început nu-l distingi. Abia când te apropii şi te uiţi mai bine constaţi că nesimţitul: 1) vorbeşte la telefonul mobil şi nu se poate concentra asupra manevrelor rutiere; 2) caută un loc pe lângă care a mai trecut şi care-i trezeşte amintiri duioase; 3) ia o gustare frugală la botul cailor-putere; 4) pur şi simplu n-are chef să meargă mai repede. Până aici, nimic de condamnat. Dar ia încearcă să-l atenţionezi că ocupă o bandă rezervată depăşirilor. Fă-i semn cu farurile (discret, nu ca în cazul anterior) şi-o să vezi ieşind pe geam o mână cu degetul mijlociu ridicat ca un miniobelisc al sfidării. Insistă şi-o să te trezeşti că frânează, pune mâna pe bâta de baseball pe care-o are alături şi iese să te-ntrebe de sănătate. Căci, să nu omitem amănuntul, nesimţitul care pleacă la drum trebuie să ţină permanent la îndemână un instrument de otânjire a contestatarilor. Şi să nu pierdem din vedere că specia în ansamblu se crede îndreptăţită să nesocotească regulile, cutumele şi deprinderile fireşti cu o suverană indiferenţă. Nesimţitul la volan se inspiră fără să ştie din declaraţia de toleranţă gravată pe abaţia thelemiţilor lui Rabelais: Fais ce que voudras6. Îi este permis totul şi în primul rând ceea ce el însuşi le-ar interzice ferm celorlalţi.

  Pe de altă parte, bunăvoinţa în trafic este pentru nesimţit o noţiune vetustă şi ridicolă. Un capriciu arhaic, o goangă revolută, o fandoseală nesărată. Într-un timp când fiecare secundă contează – căci time is money este mantra începutului de mileniu —, numai o formă subtilă de paralizie a centrilor nervoşi poate explica atitudinea curtenitoare a demodaţilor irecuperabili. Ce altceva îl poate face pe un bărbat altminteri în bună regulă să facă loc pe o stradă principală cuiva care aşteaptă cuminte un semn de milostivire ca să se poată încadra? Doar o boală nedeclarată sau o regretabilă neputinţă de adaptare la nevoile clipei. Trebuie să fii foarte prost alcătuit ca să cedezi atât de jalnic şi să te laşi devansat. Din fericire pentru el, nesimţitul e imun în faţa acestui virus răvăşitor. Când te vede aşteptând undeva în lateral, trece pe lângă tine cu o linişte interioară deplină. Îşi spune cel mult ceva de genul: „Dacă ăla din spatele meu e tont şi te lasă, treaba lui. Cu mine nu-ţi merge”. În cazul în care maşinile aşteaptă la semafor, iar şoferul răbduliu sesizează că acum e momentul să încerce breşa, nesimţitul reacţionează imediat. El avansează cu un metru, pentru simpla plăcere de-a te vedea blocat. Aparent, nu are nimic de câştigat. Ar fi putut să te lase fără să piardă nimic. Semaforul e tot pe roşu, iar de circulat se circulă infernal de lent. Însă cel puţin are satisfacţia că ţi-a tras clapa şi te-a lăsat să-ţi blestemi mai departe neputinţa.

  Fiindcă nesimţitul ştie să aprecieze şi succesele mărunte, mai cu seamă când sunt repurtate în public, în văzul atâtor şi-atâtor oameni.

  Studii de ultimă oră arată că nimeni din lume nu se compară cu nesimţitul român în ceea ce priveşte arta mersului pe contrasens. Nici măcar în ţările unde codul rutier străluceşte prin absenţă nu ai parte de spectacole comparabile cu demonstraţiile de forţă şi curaj ale şoferului carpatin. Bineînţeles, pentru asta e nevoie şi de un echipament pe măsură. Nu poţi să forţezi convenţiile rutiere la bordul unui Trabant. Nu ai cum să bombezi pieptul comprimat într-un Lăstun. Nu te respectă nimeni dacă le râzi în nas celorlalţi ascuns într-un Tico. Nu, nu, de trei ori nu. Nesimţitul năvăleşte pe contrasens de la înălţimea confortabilă şi dispreţuitoare a jeepului, cu motorul torcând autoritar şi boxele bubuind frenetic. De altfel, inflaţia de matahale 4x4 Mitsubishi, Nissan,