ca marca de scrisoare se mariază simbiotic cu mireasma vinului ieftin băut pe şantier, la autobază sau în garaj. Iar dacă adaugi la toate astea un stropşor de ceapă, eventual de usturoi, poţi să consideri că ai făcut paşi importanţi pe drumul spre consacrarea în ale nesimţirii. Fii insidios, nu vehement. Atuul tău nu este hărmălaia, lătrătura isterică sau ghiorăiala gregară, ci putinţa de-a te infiltra în nările celor care te înconjoară şi de-a le perturba temeinic analizatorul olfactiv. Şi dacă-i vezi că strâmbă din nas, răsfaţă-i cu un zâmbet condescendent, ca tot mârlanul stăpân pe situaţie. Lasă-i să fiarbă în suc propriu şi nu te abate de la reţeta succesului. Continuă să puţi şi lumea te va şti de jupân.

  Nesimţitul la volan.

  Codul rutier al proastelor maniere.

  Ajunşi aici, poate că merită să vedem cum se comportă nesimţitul când trece din ipostaza pasagerului în cea a conducătorului auto. Dacă vorbim de şoferul de autobuz, lucrurile sunt simple, fără nuanţe sau contur. Nesimţitul la volanul unui mijloc de transport în comun are resurse limitate de iritare a pasagerilor, dar le fructifică judicios. În primul rând, îi lasă să aştepte cu jumătăţile de oră prin staţii. Dacă se află la cap de linie, se opreşte la trei metri de locul unde gloata freamătă la pândă, sub viscol, ploaie sau caniculă, şi îşi citeşte imperturbabil ziarul, de la manşetă până la caseta redacţională. În trafic, fie slalomează dement printre maşini, făcându-i pe cei transportaţi să se ciocnească unii de alţii şi să se ia la înjurături, fie se plasează răbdător în spatele vreunei căruţe cu coviltir şi refuză să treacă pe altă bandă. În fine, are întotdeauna la el câteva casete pe care se simte dator să le supună atenţiei publice. Cui nu-i place oferta n-are decât să coboare sau să-şi ia maşină mică, e simplu. Alternativa e o călătorie tutelată de Naste din Berceni, Jean de la Craiova, Adi de la Vâlcea sau altcineva de altundeva.

  Cu totul altele sunt îndrituirile nesimţitului la volanul autoturismului personal. Aici scoate capul un comportament dominator şi trufaş. Nesimţitul care priveşte lumea prin parbriz se manifestă ca un suveran. Al străzii, al şoselei, al intersecţiilor. Hipnotizat de propria forţă, el se simte ca eroul din poveste: lumea e a lui şi trebuie să-i intre rapid în graţii. Când nesimţitul se suie în maşină şi o ia din loc, ritmurile cotidiene se modifică. Totul în jur obţine o nouă amprentă. Carosabilul devine un spaţiu al incertitudinilor răvăşitoare şi nici măcar strada nu te poate pune întotdeauna la adăpost. Pietonul, partenerul de trafic, agentul de circulaţie şi toţi ceilalţi îşi dau seama că a venit vremea unei reevaluări urgente a priorităţilor.

  Dacă vrei să fii un nesimţit rutier ancorat în realitatea imediată, la curent cu ultimele evoluţii în domeniu, e nevoie de respectarea strictă a câtorva principii esenţiale. În primul rând, nu uita să te comporţi ca la tine pe moşie. E desuet şi prostesc să te integrezi neobservat în şuvoiul care umple strada. Vocaţia de stăpân al asfaltului trebuie dovedită şi căpoşilor care nutresc rezerve. Asta înseamnă că strada îţi aparţine şi că în numele acestei reguli sacrosancte ţi se îngăduie orice. Inclusiv (sau mai ales) ceea ce altora li se interzice. Disciplina în trafic devine, în condiţiile astea, un capriciu infantil, de care nu se pot crampona decât fricoşii, conformiştii păguboşi sau cei obişnuiţi să danseze după cum li se cântă. Pentru tine, nesimţitule autentic, regula de bază e absenţa oricăror reguli. Nimeni şi nimic nu te poate supune. Codul rutier îşi dezvăluie inutilitatea cu fiecare vocabulă componentă. Participarea ta la trafic trebuie să fie o sărbătoare a nesimţirii, un ritual greu de fixat în tipare şi niciodată predictibil.

  Nesimţitul la volanul maşinii personale poate fi un tânăr imberb sau un cap de familie cu impozitele la zi, o beizadea judeţeană sau un şef de grupă sindicală, un gigolo felin sau un aprozarist rotofei. Indiferent cum arată, de unde vine şi cât câştigă, el are obligaţia fermă de-a nu părăsi codul proastelor maniere rutiere. Nu există nimic mai banal decât un participant docil şi empatic. Virtuozitatea pe străzi, şosele sau autostrăzi se obţine ieşind din corsetul normei acceptate şi dovedindu-le tuturor că se află în prezenţa unui apaş nedomesticibil. A unui ins sedus de propria dimensiune şi gata să facă prăpăd, cu piciorul înfipt în acceleraţie, cu mâna înfiorând erotic schimbătorul de viteze şi cu buzele transformate în rampă de pe care decolează înjurături apocaliptice. Nesimţitului pe patru roţi îi merge ca pe roate mai ales când observă în raza de acţiune profilul firav al unei vietăţi ofensabile. Dacă se întâmplă cumva ca vietatea să fie femeie, spectacolul e garantat. Iar dacă femeia mai e şi blondă, atunci invitaţia la mârlănie e subînţeleasă.

  Din repertoriul nesimţitului rutier nu se cade să lipsească, de exemplu, atenţionarea cu farurile. Ea este expresia non-verbală a unei somaţii fără echivoc: dă-te la o parte şi lasă-mă să trec. Uneori destinatarul mesajului nu pricepe sau se face că nu pricepe, fără ca asta să-l inhibe pe nesimţit. Acesta repetă operaţiunea. Numai că al doilea avertisment aduce o mică modificare de registru: aprinderea farurilor e însoţită de un claxonat prelung, ameninţător. Verbalizat, el se traduce astfel: „Mişcă, fă, din calea mea, că te fac pastă de mici”. Ei bine, s-o ferească bunul Dumnezeu pe blonda care şi aşa a comis o imprudenţă aşternându-se drumului să nu se conformeze. Claxonul este apăsat viril, roţile scrâşnesc, farurile trec neîndurător prin caroseria din faţă. Fibra intimă a macho-ului tremură necontrolat, vestind pedepse exemplare. Nesimţitul identifică aici o formă de rezistenţă mută şi pregăteşte furios represaliile. Când femeia se repliază pe banda întâi spre a-i face loc, el ştie că a trece pur şi simplu mai departe este o probă de indulgenţă nemeritată. Prin urmare, ajunge în dreptul nefericitei făpturi, coboară geamul, o săgetează cu priviri mustind de o scârbă indignată şi o descoase retoric: „Ce-i, băi, paraşută, ţi-a luat tac-tu stradă?” Sigur, există şi nesimţiţi care