Prin urmare, să ne conectăm înainte de toate”.

„1 februarie. Ah, ce bune și frumoase erau teoriile pe care le potriveam la ceea ce era deja realizat! Jocul de-a cuburile, aritmetica cu „e bine — nu e bine”… E plăcut să-ți amintești ce perfect se desfășura totul… Dar să construiești o teorie, cu ajutorul căreia să poți obține rezultate noi, e mult mai complicat.

Deocamdată, lichidul teoretic fundamental (circuitul lichid) se comportă în rezervor ca apa cea mai vulgară. Numai că e mai dens.

E oare cazul să mai însemn că a doua zi am alergat la laborator, dimineața devreme, că, ținându-ne răsuflarea și savurând dinainte satisfacția, ne-am vârât vârfurile degetelor arătătoare în rezervor — „ne-am conectat”. Și nimic. Lichidul nu era nici cald, nici rece. Am stat așa aproape o oră. N-am sesizat însă nici un fel de senzație, nici un fel de modificări.

Oare e cazul să descriu cum i-am îmbăiat în lichid pe ultimii doi iepuri de casă, încercând să-i conectăm la mașină? „Mașina-mamă” nu se supunea nici măcar comenzii „Nu!”, și nu-i dizolva. Totul s-a sfârșit cu înecul iepurilor în lichid, iar noi n-am mai reușit să-i readucem la viață.

Merită oare să amintesc că introduceam în lichid conductorii și urmăream pe oscilograf oscilațiile potențialilor plutitori? Potențialii oscilează, iar curba seamănă cu o electroencefalogramă zimțată. Ei și?

Și unite așa mereu… Dacă eram un începător, — m-aș fi dat bătut de multă vreme”.

„6 februarie. O nouă experiență. Mi-am introdus degetul în lichid, iar Viktor Kraveț și-a pus pe cap „coiful lui Monomah” și a început să atingă cu degetul său diferite obiecte. Eu simțeam ce anume atinge el! Iată ceva cald (radiatorul caloriferului), iată ceva rece și ud (și-a băgat degetul sub robinet)…

Înseamnă că degetul meu s-a conectat?! Mașina îmi transmite prin el informația exterioară a senzațiilor… Da, dar nu sunt senzațiile de care am nevoie. Eu am nevoie de semnale (fie și în senzații) ale activității în rezervor a circuitului lichid!”

„10 februarie. Dacă ții multă vreme mâna în lichid și te conectezi, simți o ușoară mâncărime și înțepături în piele… Poate că e doar o autosugestie? Prea e slabă senzația, aproape imperceptibilă”.

„15 februarie. Un rezultat minor, nevinovat, neglijabil. Ca proporții el se situează în urma reproducerii iepurilor de casă. Pur și simplu, mi-am tăiat astăzi partea moale, cărnoasă a palmei și mi-am cicatrizat tăietura.

— Înțelegi?! mi-a spus dimineața, gânditor, Viktor Kraveț. Ca să ai senzația activității „circuitului lichid”, el trebuie să lucreze. Dar, iartă-mă, la ce vrei să lucreze? De ce, pentru ce „să se conecteze” la tine, la mine, la iepuri? La noi totul este deja făcut, totul se găsește într-un echilibru informațional.

…Nu știu dacă, într-adevăr, eu am fost acela care mi-am dat seama mai întâi ce trebuie făcut mai departe, sau, pur și simplu, el n-avea chef să-și provoace o durere. Dar experiența am început-o eu. Am tulburat echilibrul informațional din organismul meu.

Bisturiul era ascuțit și datorită lipsei de experiență mi-am crestat carnea până la os. Sângele mi-a umplut mâna. Mi-am cufundat palma în rezervor. Lichidul din jur a început să se înroșească intens. Durerea nu dispărea.

— „Coiful”, pune-ți coiful! a țipat Viktor Kraveț.

— Ce „coif”, pentru ce? Din cauza durerii și a sângelui care curgea nu raționam prea bine.

Atunci el mi-a pus pe cap „coiful lui Monomah”, a mișcat câteva butoane și durerea a dispărut imediat. După numai câteva secunde lichidul s-a curățat de sânge. Mâna mi-a fost cuprinsă de o mâncărime plăcută și atunci a început minunea. Sub ochii mei mâna devenea transparentă!

La început au apărut fibrele roșii al mușchilor. După un minut ele s-au dizolvat, iar prin jeleul roșiatic au început să se întrezărească falangele albe ale degetelor. Lângă încheietură se îngroșa cu repeziciune și se subția, împingând sângele, un vas violaceu.

Mi s-a făcut frică și mi-am tras repede mâna afară din rezervor. Am simțit dintr-odată durerea. Mâna era întreagă, dar strălucea ca și cum ar fi fost unsă cu ceva; de pe degetele străvezii se scurgeau picături grele. Am încercat să-mi mișc degetele, dar nu mă ascultau. Și deodată am observat că vârfurile degetelor se îngroașă sub formă de picături… Era ceva cu totul înfricoșător…

— Vâr-o la loc! Ai să-ți pierzi mâna! a răcnit Viktor Kraveț.

Am introdus-o în lichid și mi-am concentrat atenția asupra tăieturii. Simțeam o mâncărime plăcută chiar acolo. „Da, mașină… așa, așa e bine”… o încurajam eu. Mâncărimea slăbea treptat și mâna devenea din nou netransparentă! Răsuflând ușurat, am scos-o afară. Tăietura nu mai exista. În locul ei se vedea doar o cicatrice roșie-albăstrie. Prin crăpături apărură picăturile străvezii ale serului sanguin. Cicatricea mă mânca îngrozitor. Probabil că asta nu era încă totul. Mi-am introdus din nou mâna în lichid… Din nou — transparență, mâncărime, „așa, mașină, așa”… În sfârșit, mâncărimea a dispărut, mâna a devenit opacă.

Întreaga experiență a durat douăzeci de minute. Acum nici chiar eu n-aș mai fi putut indica locul unde mă crestasem cu bisturiul.

Să ne lămurim… Cel mai interesant mi se pare faptul că n-a trebuit să-i sugerez „mașinii-mamă” o informație specială despre felul în care să tămăduiască tăietura. De altfel, nici n-aș fi putut s-o fac. Probabil că și încurajările mele „așa, așa”… Au fost inutile. Senzația de durere a generat și fără asta în creierul meu biocurenți destul de… grăitori.

Înseamnă că „mașina-mamă” este conectată la om de semnalul legat de tulburarea echilibrului informațional din cadrul sistemului. Dar un asemenea semnal îl poate constitui nu numai durerea, ci și comanda volitivă de a modifica ceva în tine însuți, insatisfacția („nu e bine”). Iar în continuare se poate dirija cu ajutorul senzațiilor.

Era o experiență neînsemnată, lipsită de spectaculozitate, în comparație cu toate celelalte. În fond, tăietura putea fi dată cu iod, bandajată și s-ar fi vindecat și așa…

Și totuși era cea mai importantă experiență din tot ceea ce am realizat într-un an de