valori absolute, strigai eu, de care nici o revoluție nu trebuie să se atingă. Filozofia e una din ele.” „Nu ne atingem de filozofie, ci de unii filozofi”, răspunse el și nu știu de ce, pronunțînd cuvîntul unii rîse. „Dar cum am putea să le cerem să se dezică de ei înșiși, de gîndirea lor liberă, de opera lor și să pună în locul a toate acestea două broșuri ale unui oarecare Jdanov? Ție nu-ți pasă, predai liniștit limba și literatura română, nu ești pus să vorbești studenților în locul lui Eminescu despre împărțirea lumii în două lagăre…” „Păun-Pincio”, zise el sec. „Ce e cu Păun-Pincio?” „În locul lui Eminescu. Și Neculuță.” „Ce e cu Neculuță?” „Și Cezar Bolliac.” „Adică?” „Adică toți ăștia în locul lui Eminescu.” „Și tu ai acceptat?” „N-am acceptat încă.” „Dar ai de gînd să accepți!” „Mda!” „De ce mda? Da sau nu!” „Cred că da, dacă n-or să mă dea afară.” „Tocmai pe tine? De ce?” „Parce que la république c’est le diable et moi je suis partisan de la république. Donc, je suis un diable!”[1] „Și dacă nu te dă afară, vrei să zici că vei juca rolul diavolului predînd pe Păun-Pincio, Neculuță și Cezar Bolliac în locul lui Eminescu? Cum? E ridicol!” „Am citat greșit: «La République c’est la pensée et la pensée c’est le diable»[2]. Le voi preda studenților pe Neculuță, dar prin gîndire îi voi determina să se ducă la Eminescu.” „Tot e ridicol! N-ar fi mai bine să pleci?” „În zilele noastre, rîse el, nimeni nu mai pleacă, ești dat afară, dar să pleci tu singur, prin propria ta voință, nu se acceptă, …încît, reluă el după o pauză văzînd că tac, nu mai spune că nu-mi pasă, că predau liniștit limba și literatura română.” Așadar, gîndii eu, am ajuns, fără ca eu să-mi dau seama, foarte departe! În lumina acestor revelații gîndul meu de a acționa în apărarea marelui poet, pe lîngă că era net riscant, n-avea nici cea mai mică șansă de a ralia pe cineva. Dacă pînă și acest coleg care era membru de partid vedea posibilă chiar darea lui afară, înseamnă că a altora… și mai ales cea efectuată, a marelui poet, nici nu mai intra la socoteală, nimeni n-avea să protesteze. „Totuși, spusei brusc îndîrjit, eu voi protesta.” „Dacă ai s-o faci, răspunse atunci Ion Micu foarte grav, mă vei lipsi pe mine de posibilitatea de a te apăra cînd vei fi tu însuți amenințat.” „De ce aș fi eu însumi amenințat? spusei deodată sumbru. Dacă vor dori să nu mai fie cultură, continuai indignat și deodată nepăsător de soarta mea, mă voi duce să predau copiilor abecedarul, unde cred că nu voi fi silit să le vorbesc despre cele două lagăre (oribile cuvinte, cu puțin efort de gîndire se putea evita apropierea aceasta de lagărele de concentrare, dacă chiar era necesar să se declare astfel scindarea lumii în două) și nimeni nu mă va putea împiedica să realizez ceea ce chemarea mea mă va îndemna să realizez.”

Se lăsă o tăcere. După cîțiva pași, Ion Micu exclamă: de! Ca și cînd poziția mea ar fi semănat cu a acelui moșier al lui Rebreanu care își creează în fața țăranilor în revoltă o imagine despre sine idilică, provocînd acel răspuns dubitativ. Ajunsesem în centru și pașii proaspătului meu prieten se îndreptară spre braseria Hotelului Royal, care acum purta denumirea orașului nostru, braserie unde ne mai întîlnisem, îi plăcea lui, zicea că are cel mai bun filtru – îi plăcea cafea filtru, bea cîte două sau trei la rînd… Mie îmi plăcea aici berea, care era totdeauna rece și parcă într-adevăr și ea mai bună decît în alte părți.

Ion Micu clipi iritat cînd văzu că masa la care îi plăcea lui să stea într-un colț pe o canapea de trei persoane era ocupată. Îmi explicase și de ce: acolo puteai discuta liniștit, erai păzit de pereți din două părți, nu se putea așeza alături de tine unul cu urechile lungi… Dar ne întîmpină chelnerul care îi cunoștea preferințele și ne spuse că masa va fi imediat liberă, clienții au cerut plata. Da, dar plătind mai ceruseră bere, pe care se vedea că n-aveau de gînd s-o bea repede. Ion începu să-i înjure, în timp ce chelnerul ne sfătuia să ne așezăm undeva și îndată ce aceia vor pleca, ne putem muta acolo. Nu înțelesesem, adică nu crezusem pînă atunci că în timp ce clienți ca noi își beau liniștiți cafeaua sau berea, alături de ei, la masa vecină, se putea așeza unul cu urechile lungi. „După ce îi recunoști?” îl întrebasem pe Ion. „Nu achită nota”, îmi răspunsese el. „Bine, dar cum îi recunoști înainte de a achita nota?” „Au urechile lungi!” „Chiar?” „Da, deformare profesională.” Rîsesem, dar așteptînd să ni se elibereze masa, în timp ce „lingeam” o bere, cum spunea prietenul meu, observai că la masa liberă de alături se și așezase cu spatele un individ care nu comandase nimic, dar căruia chelnerul îi și adusese o cafea, scosese un ziar și sta cu nasul în el, în timp ce o ureche era într-adevăr vizibil răsucită spre noi. „Ioane”, zisei și îi făcui semn discret cu capul spre masa vecină. „Un tîmpit, zise el tare, e așa de bou încît își închipuie că nu-l ia nimeni în seamă și poate el să tragă cu urechea și să-și facă pe urmă liniștit raportul către șefi… N-o să afli nimic, bă, ești așa de prost că or să te dea afară, așază-te și tu lîngă alții, eu vă cunosc din ilegalitate, sînteți aceiași idioți și fără fler, cu toate că serviți acum altă cauză… Du-te și mă spune că ai fost mirosit de unul și te-a înjurat…”

…Trecurăm în sfîrșit la masa noastră și chelnerul ne și aduse filtre, le pusese mai dinainte. Turnarăm în cești… „Ar fi prea simplu”, zise Ion. „Adică?”