Dar nu ca de obicei. Era mai greoi, mai stângaci. Versiunea post-Max, versiunea mahmură. Se ridică şi îi zise despre cântecul la acordeon din seara precedentă şi despre Frau Holtzapfel.

BUCĂTĂRIA: ORA UNU DUPĂ-AMIAZĂ Două ore până la rămas-bun:– Nu pleca, papa! Te rog! Mâna ei care ţinea lingura tremura.– Mai întâi, l-am pierdut pe Max. Nu pot să te pierd şi pe tine acum. Ca răspuns, bărbatul mahmur îşi sprijină cotul de masă şi îşi acoperă ochiul drept.– Acum, eşti femeie pe jumătate, Liesel. Este pe cale să cedeze, dar se stăpâneşte. Îşi revine. Ai grijă de mama, da? Fata nu poate decât să încuviinţeze din cap pe jumătate.– Da, papa.

A părăsit strada Himmel purtându-şi mahmureala şi un costum.

Alex Steiner nu pleca decât peste alte patru zile. Veni cu o oră înainte să plece la gară şi îi ură lui Hans toate cele bune. Toată familia Steiner venise. Şi-au strâns mâinile. Barbra l-a îmbrăţişat, sărutându-l pe ambii obraji.

– Întoarce-te teafăr!

– Da, Barbra, şi felul în care a rostit-o era plin de încredere. Sigur că mă voi întoarce. Chiar reuşi să râdă. Ştii, e doar un război. Am mai supravieţuit unuia.

Pe strada Himmel, femeia aspră de la uşa vecină a ieşit şi s-a oprit pe trotuar.

– Rămas-bun, Frau Holtzapfel. Scuzele mele pentru seara trecută.

– Rămas-bun, Hans, Saukerl beat, dar în glasul ei s-a desluşit o notă de prietenie. Vino repede înapoi!

– Da, Frau Holtzapfel. Mulţumesc.

Chiar a continuat puţin jocul.

– Ştii ce poţi face cu mulţumirile tale.

La colţ, Frau Diller privea defensiv de la geamul magazinului, iar Liesel îl luă de mână pe papa. Îl ţinu de mână cât au mers pe strada München, spre Bahnhof. Trenul era deja acolo.

Se opriră pe peron.

Rosa îl îmbrăţişă mai întâi.

Fără cuvinte.

Capul ei era strâns îngropat în pieptul său, apoi se îndepărtă. După aceea, fata.

– Papa?

Nimic.

„Nu pleca, papa. Doar nu pleca. Lasă-i să vină după tine dacă rămâi. Dar nu pleca, te rog, nu pleca.”

– Papa?

GARA, TREI DUPĂ-AMIAZĂ Nu mai erau ore, nici minute până la rămas-bun: el o îmbrăţişează. Ca să spună ceva, să spună orice, vorbeşte peste umărul ei:– Ai putea să ai grijă de acordeonul meu, Liesel? Am decis să nu-l iau. Acum, găseşte ceva în care chiar crede. Şi, dacă mai au loc şi alte raiduri, să citeşti în continuare în adăpost. Fata îşi simte pieptul care a început să crească încet. Doare la atingere.– Da, papa. Aflat la un milimetru de ochii ei, fata priveşte fix materialul costumului său. Vorbeşte în el. O să ne cânţi ceva când te întorci acasă?

Hans Hubermann îi zâmbi fiicei sale şi trenul fu gata de plecare. Întinse o mână şi îi ridică blând chipul.

– Promit! spuse el şi porni către vagonul lui.

Se priviră în timp ce trenul se puse în mişcare.

Liesel şi Rosa făcură cu mâna.

Hans Hubermann deveni din ce în ce mai mic, iar acum în palma lui nu mai ţinea decât aer gol.

Pe peron, oamenii dispăreau în jurul lor, până când nimic altceva nu a mai rămas. Nu mai erau decât femeia în formă de şifonier şi fata de treisprezece ani.

În următoarele câteva săptămâni, în vreme ce Hans Hubermann şi Alex Steiner se aflau în diferitele tabere de instrucţie rapidă, strada Himmel se schimbase. Rudy nu mai era la fel – nu vorbea. Mama nu mai era la fel – nu înjura. Şi Liesel simţea efectele. Nu mai exista dorinţa de a fura o carte, indiferent cât încerca să se convingă că o va înveseli.

După unsprezece zile de la plecarea lui Alex Steiner, Rudy se hotărî că era de ajuns. Se grăbi pe poartă şi a bătut la uşa lui Liesel.

– Kommst?

– Ja.

Nu îi păsa unde mergea el sau ce planuri avea, dar nu voia să se ducă fără ea. Au trecut de străzile Himmel, München şi chiar au ieşit din Molching. La aproximativ o oră după aceea, Liesel puse întrebarea vitală. Până atunci, doar aruncase câte o privire la chipul hotărât al lui Rudy sau examinase braţele rigide şi pumnii din buzunare.

– Unde mergem?

– Nu e evident?

Făcea eforturi să menţină pasul.

– Ei bine, ca să fiu sinceră… nu prea.

– O să-l găsesc.

– Pe papa al tău?

– Da. Se gândi la acest lucru. De fapt, nu. Cred că o să-l găsesc mai degrabă pe Führer.

Paşi se grăbiră şi mai tare.

– De ce? Rudy se opri.

– Pentru că vreau să-l omor. Chiar se răsuci în loc, spre restul lumii. Aţi auzit, nenorociţilor? strigă el. Vreau să-l omor pe Führer!

Au continuat să meargă şi au mai făcut câţiva kilometri. Apoi, Liesel simţi impusul de a se întoarce.

– O să se întunece în curând, Rudy.

El merse mai departe.

– Şi?

– Eu mă întorc.

Rudy se opri şi o privi de parcă l-ar fi trădat.

– E-n regulă, hoţ de cărţi. Părăseşte-mă! Fac pariu că, dacă ar fi o amărâtă de carte la capătul drumului, ai merge în continuare. Nu-i aşa?

O vreme, niciunul dintre ei nu vorbi, dar Liesel găsi în curând voinţa de a o face.

– Crezi că eşti singurul, Saukerl? Se întoarse. Şi tu nu l-ai pierdut decât pe tatăl tău.

– Şi asta ce înseamnă?

Liesel făcu o pauză pentru a număra.

Mama ei. Fratele. Max Vandenburg. Hans Hubermann. Toţi dispăruţi. Şi nici măcar nu avusese vreodată un tată adevărat.

– Înseamnă, zise ea, că plec acasă.

Timp de cincisprezece minute