merse singură, dar nici chiar când Rudy ajunse lângă ea răsuflând cu greu şi cu obraji transpiraţi nu mai fu rostit vreun alt cuvânt pentru mai mult de o oră. Doar s-au dus acasă împreună, cu picioarele suferinde şi inimile obosite.

Era un capitol „Inimi obosite” în Un cântec în întuneric. O fată romantică se promisese unui tânăr, dar se părea că el fugise cu cea mai bună prietenă a ei. Liesel a fost convinsă că era capitolul unsprezece. „Inima mea este atât de obosită”, spusese fata. Se afla într-o capelă, scriind în jurnalul ei.

„Nu, se gândi Liesel în timp ce mergea. Inima mea este cea obosită.” O inimă de treisprezece ani nu ar trebui să se simtă astfel.

 

Când intrară în zona Molchingului, Liesel rosti câteva cuvinte. Se vedea Hubert Oval.

– Îţi aduci aminte că ne-am întrecut aici, Rudy?

– Sigur că da. Chiar la asta mă gândeam şi eu… cum am căzut amândoi.

– Ai zis că erai acoperit de rahat.

– Era doar noroi. Nu-şi putu retine amuzamentul. Am fost acoperit de rahat la Tineretul Hitlerist. Le încurci, Saumensch.

– Nu le încurc deloc. Îţi spun doar ce ai zis. Ceea ce zice cineva şi ceea ce întâmplă sunt două lucruri diferite, Rudy, mai ales când vine vorba de tine.

 

Era mai bine.

Când ajunseră din nou pe strada München, Rudy privi pe geamul magazinului tatălui său. Înainte ca Alex să plece, el şi Barbra discutaseră dacă ar trebui să-l menţină în funcţiune în absenţa lui. Au decis să nu facă acest lucru, având în vedere că oricum nu prea avuseseră de lucru în ultima vreme şi exista o oarecare ameninţare din partea membrilor de partid care îşi făceau simţită prezenţa. Afacerile nu erau niciodată bune pentru agitatori. Solda va trebui să fie de ajuns.

Costume atârnau pe cuiere şi manechinele stăteau în poziţiile lor ridicole.

– Cred că aia de acolo te place, spuse Liesel după un timp.

Era felul ei de a zice că era cazul să-şi vadă de drum.

Pe strada Himmel, Rosa Hubermann şi Barbra Steiner stăteau împreună pe trotuar.

– O Maică Sfântă, zise Liesel. Par îngrijorate.

– Par furioase.

Când ajunseră lângă ele, le-au fost puse multe întrebări mai ales din categoria: „Doar spuneţi unde Dumnezeu aţi fost”, dar mânia a fost în curând înlocuită de uşurare.

Barbra era cea care solicita răspunsurile.

– Ei bine, Rudy?

Liesel răspunse pentru el.

– Îl omora pe Führer, spuse, iar Rudy păru sincer fericit pentru un moment destul de lung, încât ea să fie mulţumită.

– Pa, Liesel!

 

Multe ore mai târziu, se auzi un zgomot din camera de zi. Ajunse până la patul lui Liesel. Fata se trezi şi rămase nemişcată, gândindu-se la fantome, la papa, la intruşi şi la Max. Era sunetul a ceva deschis, apoi de târâre şi urmă o linişte neclară. Liniştea reprezenta mereu cea mai mare tentaţie.

„Nu te mişca!”

A gândit asta de multe ori, dar nu îndeajuns.

 

Picioarele ei dojeniră podeaua.

Aerul intră pe mânecile pijamalei.

Păşi prin întunecimea coridorului, în direcţia liniştii care fusese odată zgomot, spre firul de lumină a lunii care atârna în camera de zi. Se opri simţind goliciunea gleznelor şi a picioarelor. Privi.

A durat mai mult decât se aştepta ca să-şi obişnuiască ochii cu întunericul şi, după aceea, deveni de netăgăduit că Rosa Hubermann stătea pe marginea patului, cu acordeonul soţului ei la piept. Degetele ei mângâiau clapele. Nu se mişca. Nici nu părea că respiră.

Imaginea ei o copleşi pe fata din hol.

O IMAGINE PICTATĂ Rosa cu acordeonul. Lumina lunii în întuneric. 1,55 metri x instrumentul x liniştea.

Lisei rămase locului şi privi.

Multe minute se scurseră. Dorinţa hoţului de cărţi de a auzi o notă era epuizantă, dar totuşi acest lucru nu avea să se întâmple. Clapele nu au fost apăsate. Burduful nu a respirat. Era doar lumina lunii ca o şuviţă lungă de păr pe draperie şi era Rosa.

Acordeonul îi rămase prins de piept. Când îşi aplecă fruntea, instrumentul i se cufundă în poală. Liesel privi. Ştia că, în următoarele câteva zile, mama va purta urmele acordeonului pe trup. Fu conştientă că scena pe care o vedea era de o mare frumuseţe şi a decis să nu o deranjeze.

Se întoarse în pat şi adormi gândindu-se la imaginea mamei şi a muzicii tăcute. Mai târziu, când se trezi din visul obişnuit şi se strecură pe hol, constată că Rosa încă era acolo, cu acordeonul în braţe.

Ca o ancoră, o trăgea înainte. Trupul i se cufunda. Părea a fi moartă.

„Pare imposibil să respire în poziţia asta”, se gândi Liesel, dar se apropie şi reuşi să o audă.

Mama sforăia din nou.

„Cine are nevoie de burduf, spuse în sinea ei, când ai o asemenea pereche de plămâni?”

 

În cele din urmă, când Liesel se întoarse în pat, imaginea Rosei Hubermann şi a acordeonului nu o părăsi. Ochii hoţului de cărţi rămaseră deschişi. Aştepta sufocarea somnului.

Colectorul

Nici Hans Hubermann, nici Alex Steiner nu au fost trimişi să lupte. Alex a fost trimis în Austria, la un spital militar de lângă Viena. Având în vedere experienţa sa în croitorie, i-a fost oferită o slujbă care cel puţin semăna cu profesia lui. Camioane de uniforme, şosete şi cămăşi veneau în fiecare săptămână şi el repara ceea ce trebuia reparat, chiar dacă nu puteau fi folosite decât ca haine de luat pe dedesubt pentru soldaţii suferinzi din Rusia.

Destul de ironic, prima oară, Hans a fost trimis în Stuttgart şi mai târziu în Essen. S-a ales cu una dintre cele mai nedorite funcţii de pe frontul naţional. LSE.

O EXPLICAŢIE NECESARĂ PENTRU LSE Luftwaffen Sondereinheit –Unitate Specială a Forţelor Aeriene

Slujba lui la LSE era să rămână la sol în timpul raidurilor aeriene şi să stingă incendii, să stabilizeze pereţii clădirilor şi să salveze pe oricine rămăsese captiv în timpul atacului. După cum Hans va descoperi în curând, exista şi o alternativă la acest acronim. În prima zi, bărbaţii din unitate i-au explicat că, în realitate, însemna Leichen Sammlereinheit – Colectorii de cadavre.

Când sosi, Hans nu putu