— Cine suferea?

— Thecla, soția mea, spuse Dumitru arătînd fotografia.

Dugay o apucă din nou și o privi lung, intens, cu exasperare.

— Este îngrozitor să-ți pierzi memoria! exclamă. Mi-e peste putință să mi-o amintesc.

— Păi n-ați văzut-o niciodată, explică Dumitru. Ea nu era în biserică. Rămăsese acasă, la două mii de mile. Vă adusesem doar fotografia. Acum, ce e mai frumos e că fotografia asta era veche, era de cel puțin zece ani. O vedeți? Aici pare o fată de optsprezece, nouăsprezece ani, iar cînd ați vindecat-o avea aproape treizeci…

— De ce suferea?

— Astmă. De cînd era copilă. Atacuri în fiecare zi… În fiecare zi!

— A fost sugestie, îl întrerupse Dugay enervat. Vindecare prin sugestie. Asta fac de altfel și doctorii.

— Da, dar ce e mai frumos, zîmbi misterios Dumitru, este că fotografia aceasta era veche de zece ani. Nu știu dacă mă înțelegeți.

— Nu, făcu Dugay. Îmi pare rău. E drept, sînt cam obosit…

— Nu, nu! se scuză Dumitru. Vina e a mea. Cînd vorbesc de lucrurile acestea, de ce s-a întîmplat cu noi, de cum s-a îndurat Dumnezeu de noi… într-un cuvînt, cînd îmi amintesc de ce s-a întîmplat acum patru ani, acolo în Biserica Mîntuirii, îmi cam pierd firul. Nu-mi găsesc cuvintele.

— Lucio! strigă Dugay înălțînd brațul.

De la bar, întoarse leneș capul un tinerel cu barbă neagră, rară, îmbrăcat în corduroy și flanelă. Zărindu-l pe Dugay ridică resemnat din umeri și se apropie încet de masa lui, cu un pahar pe jumătate plin în mînă.

— Ia, vino încoace, să ne dai o mînă de ajutor, îl îmbie Dugay. Tu cum înțelegi problema asta? În aparență, ar fi vorba de o fotografie. Dar parcă un fel de stranie divinație îmi spune că ar fi vorba și de altceva.

Lucio se așeză pe scaun, apucă fotografia și se lăsa mult pe spate, privind-o. După un răstimp puse fotografia pe masă, luă paharul și-și îndreptă îngîndurat privirile spre Dumitru. Dar se răzgîndi repede, lăsă paharul și apucă din nou fotografia, ținînd-o acum cu amîndouă mîinile, parcă i-ar fi fost teamă să n-o scape.

— Era veche de zece ani, începu Dumitru. Dar mie îmi plăcea, pentru că, așa cum arăta acolo, eu n-o văzusem niciodată.

— De ce vorbești la trecut? îl întrerupse Lucio, ridicîndu-și ochii din fotografie.

Dumitru tăcu încurcat, clipind des din ochi.

— De ce spui: îmi plăcea, arăta, era? stărui Lucio. De ce nu spui: îmi place, arată, este?

— Ah!… se lumină Dumitru. Înțeleg ce vreți să spuneți. Zic îmi plăcea, vorbi el silindu-se să pronunțe cît mai corect, pentru că tocmai povesteam d-lui doctor Martin cum s-a întîmplat miracolul de acum patru ani. Vorbeam deci, de ce s-a întîmplat acum patru ani. Îi spuneam că acolo, la Biserica Mîntuirii, venisem cu fotografia asta. Și-mi plăcea, pentru că era veche de zece ani. Thecla arăta așa cum n-o văzusem eu niciodată: arăta copilă de optsprezece, nouăsprezece ani.

— Dar tot așa arată și acum, în fotografia asta, îl întrerupse Lucio. De ce vorbești, atunci, la trecut? Aici, în fotografia asta, timpul n-a trecut. Fata asta, din fotografie, n-a îmbătrînit.

— Păi tocmai asta vreau să spun și eu domnului doctor Martin! strigă Dumitru cu o expresie de triumf luminîndu-i fața. Voiam să-i spun că așa cum arăta în fotografia asta, eu n-o văzusem niciodată, și tocmai de aceea îmi plăcuse atît de mult, că era, aș putea spune, o necunoscută pentru mine, o copilă de optsprezece, nouăsprezece ani cu care nu mă întîlnisem niciodată, și nici n-aș fi putut să mă întîlnesc, chiar dacă aș fi voit, căci pe timpul cînd ea avea optsprezece, nouăsprezece ani, eu încă nu ajunsesem în America. Dar că, după miracol, adică acum patru ani, mai exact: cîteva luni după miracolul de la Biserica Mîntuirii, ea, Thecla, a început să semene cu fotografia asta, care acum, cînd vă vorbesc, e veche de paisprezece ani! Vasăzică: atunci, în biserică, aveam la mine o fotografie veche de zece ani, și cu această fotografie veche de zece ani a făcut doctorul Martin miracolul. Iar acum, cînd vă vorbesc, este aceeași fotografie, dar e veche de paisprezece ani! Vasăzică, chiar presupunînd că s-a vindecat de astmă prin sugestie, dar ce facem cu fotografia? Pentru că atunci, deja atunci, acum patru ani, era o fotografie veche de zece ani! Înțelegeți ce vreau să spun? întrebă el cu un suprem efort.

Lucio îl ascultase fascinat și continua să zîmbească, clătinînd visător din cap, cînd Dugay îi puse mîna pe umăr.

— Să-ți spun eu ce-am înțeles, începu cu un glas tremurat. Am înțeles că niciodată nu voi putea spune: Acum am plătit destul și am scăpat, sînt un om liber, fără trecut. Cine spunea că trecutul e mort, era un idiot. Uite-l aici, lîngă noi, viu și mustrător. Am crezut că de Biserica Mîntuirii se leagă numai întîlnirea cu Mrs. Blith, întîlnire care a însemnat totodată moartea și învierea mea, căci doar de-atunci, din pușcărie, mă consider om – om de nimic, dar totuși om. Dar iată că la Biserica Mîntuirii s-a mai întîmplat ceva: acolo a intrat odată omul acesta, Dumitru.

— Venisem pentru festival, se scuză Dumitru. Festivalul asociațiilor baltice… Încurcasem datele.

— Da, este întocmai așa cum îți spune el! exclamă aproape patetic Dugay. A venit acolo din greșeală! Se poate lăuda cineva că are mai mult nenoroc ca mine? Crezusem și sperasem că trecutul era mort, că odată ce plătisem pentru întîlnirea mea cu Mrs. Blith, tot ce se lega de Biserica Mîntuirii fusese iertat sau uitat. Dar iată că omul acesta, Dumitru, a venit din lumea largă. De unde ai venit, Dumitru? îl întrebă întorcîndu-se spre el.

— De la Dunăre, din România. Am trecut Dunărea înot și am fugit…

— A venit de la Dunăre și, într-o bună zi, a nimerit la Biserica Mîntuirii. A venit acolo cu fotografia asta! adăugă, ridicînd fotografia de pe masă.

— Suferea îngrozitor de astmă, îndrăzni Dumitru să-l întrerupă.

— Cu fotografia asta! exclamă Dugay