tale masele, cu strigăte isterice de adorație și tu, ca un «părinte», să le dai pe hîrtie legi extrase din viziunile utopice ale umanității, și în realitate să le calci cu ajutorul unor indivizi tot din masă, dar selecționați dintre cei mai primitivi, mai cruzi și mai fanatici și să terorizezi aceste mase, să vii în întîmpinarea pornirilor lor obscure de autoritate și dominație, iată ce înseamnă pentru unii, în timpurile moderne, puterea. Vor primi loviturile fără crîcnire, iar în fața plutonului de execuție cei mai puri dintre ei vor striga trăiască, adică să trăiești tu, «părintele» lor, care ai bifat în acea zi printre numele celor care trebuie să dispară și pe al acestor revoluționari puri, care cît au fost șefi nu pe puțini au trimis și ei la moarte. Discutam data trecută despre lipsa de substanță a dorinței lui Faust de a redeveni tînăr. Dacă ar fi fost mai evoluat, dacă ar fi intuit ceea ce e esențial pe această lume, adică puterea, puterea deplină și totală, Faust nu i-ar fi cerut lui Mefisto să-l ajute să cucerească pe o oarecare stupidă Margaretă, care se sperie că a rămas însărcinată și își îneacă progenitura într-un rîu. Iubire lamentabilă! Goethe îi spune tragedie, dar nu e tragedie nicidecum. Să-ți vinzi sufletul pentru atîta lucru denotă neînțelegere totală a germenului care a intrat încă din perioada monocelulară a apariției vieții pe pămînt în faimosul lanț de amino-acizi care trebuia să ducă la apariția bipedului numit om: asigurarea pentru el a celor mai bune condiții de existență, apoi pentru a fi sigur că nu va mai fi amenințat, libertatea absolută față de ceilalți, adică puterea deplină și discreționară asupra lor. Cum vei obține aceasta? Cu ajutorul tot al lor, propunîndu-le un țel măreț, apoi biciuindu-i să-l cucerească. Hitler, de pildă, le-a propus cucerirea lumii: l-au urmat săvîrșind incredibile crime. Perioadele de democrație sînt, pentru cine studiază bine istoria, niște accidente, oceanul uman a fost aproape tot timpul zgîlțîit de furtuni, cuceriri și tiranie. E drept că mulți tirani și cuceritori au sfîrșit pe eșafod, Hitler s-a împușcat!”

Se opri și își turnă cafea în ceașcă. „Sînt contradicții în ceea ce îmi spui, îi zisei. Întîi o remarcă: adevărata putere nu constă în faptul de a dispune de soarta altora. Odată, la o petrecere, cineva i-a aruncat unui unchi de-al meu un pahar de vin în față. Pur și simplu. Unchiul ăsta nu era nici bleg, nici îngăduitor, în plus putea pune jos un taur apucîndu-l de coarne. Idiotul ăla nu știa. Ei bine, nici unchiul n-a ținut ca acela să afle, s-a șters liniștit cu șervetul, nu i-a spus nimic ca și cînd acela nici n-ar fi existat și a continuat să petreacă liniștit și vesel. Totuși se făcuse o tăcere de gheață, toți se așteptau ca el să reacționeze și să-l gîtuie pe agresor. Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să știi că poți distruge pe cineva, să n-o faci, și acela să nu știe. Puterea e de origine divină, poporul naiv crede că Dumnezeu «se mînie», că «pedepsește». Nicidecum! Ăsta e Dumnezeul evreilor, mînios și cumplit, care trece prin foc și sabie cetățile, și nu cruță nici copiii. Al nostru își lasă fiul să fie răstignit, îl părăsește, cu toate că acesta se rugase în grădina Ghetsimani cuprins de o spaimă atît de mare încît sudoarea care îi țîșnise pe frunte era de sînge, dacă, zicea, ar putea să treacă de la el paharul acesta. Nici vorbă! Cum să-l treacă? Dacă el ar interveni în soarta oamenilor, chiar a celor aleși, ce valoare ar mai avea mîntuirea?” „Da, îmi reluă Micu ideea, și în timpul calvarului Isus se întunecă și strigă: Eli, Eli, lama sabachthani?…[1]” „Un mare șef, continuai eu, primește și el ceva în sensul unei scîntei divine; el nici măcar nu guvernează, predă puterea primită de la popor înapoi poporului și singura lui veghe e să nu apară cineva cu apetituri de a se folosi de libertatea pe care el le-a redăruit-o și de a îngenunchea pe alții. Pe aceia într-adevăr îi stîrpește fără cruțare. Tiranii moderni, de care vorbești tu, nu au în ei această scînteie divină. Dacă e să continuăm analogia și să ne întrebăm în ce consta totuși puterea lor, eu aș afirma că sînt de acord cu tine că o primesc de la mase, dar n-o mai restituie, fiindcă…” „Ei, de ce n-o mai restituie, zise Micu văzînd că ezitam… N-o să spui că au pierdut contactul inițial cu forțele divinității?!” „Ba chiar asta voiam să spun…” „Că iau apoi contact cu forțele malefice?…” continuă el fără ironie.

De aceea țineam eu la acest om, care foarte adesea nu rezista să fie ironic cu alții, făcîndu-și dușmani: nu era ironic cu mine, chiar cînd mă simțeam eu însumi prins în flagrant delict de naivitate, cum se întîmplase acum; rămînea foarte grav și reflecta profund la ceea ce îi spuneam, cînd ar fi putut atît de ușor să mă persifleze… „Oricum, continuai eu, acest gen de putere e un coșmar, tulbură somnul tiranilor și chinuie printr-o infernală singurătate… Oricînd niște oameni îndrăzneți i-ar putea ucide ca pe niște mizerabili descreierați ce sînt și ei știu acest lucru. Iar masele sînt reprimate nu din plăcerea că au puterea, cum spui tu, ci din teama că aceste mase se pot oricînd revolta. Teroarea continuă este deci necesară pentru a descuraja orice idee de demnitate și libertate.” „Nu e convingător”, zise el ridicîndu-se și dispărînd iar.

În timpul unor asemenea întreruperi mă gîndeam care dintre noi doi sufeream de rinichi, el pe care consumul de bere îl scula atît de des de la masă, sau eu, care nu mă ridicam deloc, deși nu beam mai puțin. Nu eram convingător. Ba eu cred că eram, în orice caz simțeam că, în forul meu interior, se cocea o idee în legătură cu această frenetică activitate a maselor în secolul nostru, despre care scrisese Ortega y Gasset, și