în registrul cetățenilor. Eugen Lettke. Născut 19 aprilie 1914 în Berlin. Statut rasial AAA. A absolvit liceul cu note bune. Tatăl a fost erou de război cu decorații înalte, căzut în al doilea an de război, doborât de un avion francez. Mama a fost înregistrată ca văduvă de război, a optat pentru pensia corespunzătoare și ca unicul fiu să aibă statut UK – neîncorporabil. Lettke încă locuia cu mama lui! La 28 de ani!

Asta o contrarie pe Helene. Știa toată lumea că acesta nu era căsătorit, dar ea crezuse că locuia undeva cu chirie, într-un apartament mobilat.

Pe de altă parte, de ce să facă el asta, dacă putea locui și cu mama sa?

Dar de ce voia să afle de câte ori vorbeau două persoane? Oricât se strădui, Helene nu reuși să își facă nici cea mai mică idee despre ce căuta el.

Deoarece evaluarea ei ajunsese abia la 63 de procente, verifică și datele bancare ale lui Lettke. Cheltuia puțin: cea mai mare cheltuială lunară era suma dată mamei pentru gospodărie. În rest nu fuma, alcool bea puțin, nimic altceva nu îl împovăra. Din când în când folosea taxiul și de câteva ori fusese cu trenul la Jena și Erfurt.

Ciudat: o dată plecase târziu după-amiaza cu trenul la Jena și revenise în dimineața următoare, dar nu avusese cheltuieli cu hotelul, cu masa, nimic. Ceea ce putea să însemne că mersese acolo la o prietenă și înnoptase la ea. Asta ar putea explica prezervativele din sertarul biroului său. Dar cum de o vizitase doar o dată?

Evaluarea ajunse la 85 de procente și se oprise. Desigur avea legătură cu depozitul de date 163.

Căutând detalii legate de călătoria la Jena, Helene interogă datele bancare ale mamei acestuia. Poate că cei doi făcuseră o excursie și plătise ea.

Nu, Helene găsi o plată la cofetăria Grenzdörffer din Karlsplatz, din care rezulta că Frau Eusebia Lettke băuse acolo o cafea și mâncase o prăjitură cu fructe, în timp ce fiul ei era pe drum spre Jena.

Ceva însă îi atrase atenția la cheltuielile mamei lui. Din gruparea pe categorii de bunuri, se vedea că ea cheltuise în anii trecuți, de la interzicerea plății în numerar, 39,50 Reichsmark pentru o singură carte. Deoarece acest preț îi păru foarte cunoscut, intră în detalii. Și află că era vorba de volumul Introducere în programare de Elena Kroll, din anul 1938!

Acum chiar nu mai pricepea nimic. Firește că nu crezuse nicio secundă că mama lui Lettke cumpărase cartea pentru ea. Probabil că i-o făcuse cadou de ziua lui sau cu altă ocazie. În orice caz, era corectă bănuiala ei că el cunoștea cartea.

Dar dacă Lettke avea de peste patru ani lucrarea clasică despre programare, de ce o mai șantajase să îl învețe SAS-ul? Când toate acestea se aflau în carte și încă mult mai clare decât putuse ea să îi explice?

Totul era enigmatic. În cele din urmă renunță la încercarea de a înțelege și ieși din tabelele bancare. Evaluarea ei ajunsese la procentul de sută la sută, rezultatul se întindea pe cinci pagini și părea rezonabil, așa că direcționă lista către Völkers, care o ceruse.

Apoi se duse să ia prânzul. Când se întoarse de la cantină, Völkers o chemă la ea agitată, pentru că rezultatul nu era așa cum trebuia.

— Cinci pagini! se înfierbântă femeia slabă, cu o coafură severă. Ideal ar fi fost o listă goală!

Au analizat programul Helenei, dar nu i-au găsit nicio eroare. Apoi au telefonat la secția de poliție care trimisese solicitarea, respectiv poliția portuară din Bremen, și Wilhelm Matthai le spuse cu o voce guturală, cu accent nordic, despre ce era vorba: și anume că numărul ieșirilor reale nu corespunde cu cel al aprobărilor și că, în plus, la bordul vaselor au urcat oameni cu documente valabile de ieșire, ale căror telefoane se plimbă departe de Bremen prin țară și ale căror carduri bănești fac singure cumpărături la sfârșit de săptămână.

Erau exact cazurile listate de evaluările Helenei.

— Așteptați, spuse Völkers în cele din urmă. Trebuie să mă consult cu Adamek. Și poate și cu Reichssicherheitshauptamt.

Helene așteptă o vreme. Privi în jur, dar în biroul șefei nu era nimic interesant. Toate dulapurile erau încuiate, pe masă nu era niciun document, iar ecranul era blocat regulamentar. Völkers era o șefă exemplară.

— Totul este clar, zise ea revenind. Îi telefonă la Bremen lui Matthai și îi explică acestuia și în același timp și Helenei: Avem de-a face cu intervenția unor autorități superioare care ocolesc formalitățile obișnuite, motiv pentru care la noi nu ajung datele corespunzătoare.

— Vreți să spuneți servicii secrete? Spionaj extern? vru să se asigure Matthai.

— Ceva de genul acesta, confirmă Völkers din vârful buzelor.

— Drace! mormăi polițistul. Și ai noștri de unde să știe că este vorba despre unul dintre aceia?

— Eu nu cred că într-un asemenea caz vi se va reproșa ceva, îl asigură Völkers. În fond, asemenea chestiuni se petrec la ordinul și cu permisiunea Führerului.

— Păi, atunci nu îmi rămâne decât să vă mulțumesc pentru efort. Heil Hitler.

— Heil Hitler, răspunse Völkers și puse receptorul în furcă.

Revenind în biroul ei, Helene verifică dacă nu fusese căutată de Lettke. Nu avea niciun mesaj de la el, dar asta nu însemna nimic. Ceea ce îl lega pe Lettke de ea nu era ceva ce putea să fie dovedit cu un SMS, care nu avea să dispară niciodată din sistem.

Ea nu voia în niciun caz să riște să îl supere, așa că îl sună și îi spuse că de la prânz nu se mai aflase în birou și îl întrebă dacă reușise să se descurce.

— Da, da, răspunse el cu gândul în altă parte, lăsând impresia că fusese deranjat. Nu mă mai bateți la cap, da? Vă găsesc eu, când am nevoie de dumneavoastră.

Și închise.

Sunase aproape ca o amenințare! Helene se supără. Ea fusese bine intenționată.

Înfuriată, cercetă din nou datele bancare ale lui Lettke și constată că între timp acesta cumpărase un bilet la Berlin