i  se umplea cu o lumină rece şi albă, i se goli de gânduri şi îi  înăbuşi răsuflarea, în vreme ce în depărtare se auzeau nişte paşi şi totul dispărea încetul cu încetul, înghiţit de negură... O inimă metalică zvâcnea în afara pieptului lui, şi acum el  zbura, zbura triumfător, fără să aibă nevoie de mături sau de Thestrali...

Se trezi brusc în întuneric, înconjurat de mirosul acru; Nagini îi dăduse drumul. Reuşi să se ridice şi văzu silueta  şarpelui la lumina baghetei. Monstrul atacă şi Hermione se dădu într-o parte, scoţând în acelaşi timp un ţipăt prelung. Blestemul ei dădu greş şi lovi fereastra acoperită de draperii,  spulberând-o. Camera se umplu de un aer rece ca gheaţa, în  timp ce Harry se mai lăsă o dată în jos, pentru a se feri de o nouă ploaie de cioburi, iar piciorul îi alunecă pe un fel de creion

— bagheta lui.

Se aplecă şi o înşfacă, dar acum şarpele părea să fie în  toate colţurile camerei, lovind furios din coadă. Nu o văzu pe Hermione nicăieri şi, pentru o clipă, Harry se gândi la ce era  mai rău, dar imediat se auzi o bufnitură puternică, însoţită de o străfulgerare de lumină roşie, şi şarpele zbură în aer, lovindu-l  cu putere pe Harry peste faţă, în încolăcirile lui hidoase spre tavan. Harry îşi ridică bagheta, dar exact în momentul acela,  cicatricea începu să-l doară îngrozitor, mai tare decât îşi  amintea să-l fi durut vreodată în ani de zile. -Vine! Hermione,  vine!

Harry scoase un ţipăt şi şarpele se prăbuşi, cu un şuierat  prelung. Totul era un haos - animalul spulberase rafturile de pe pereţi şi cioburile de porţelan zburau acum în toate părţile, în  timp ce Harry făcu o săritură peste pat şi înşfacă silueta  întunecată pe care o recunoscuse ca fiind a Hermionei. Ea ţipă  de durere când o trase înapoi peste pat. Şarpele se năpusti încă  o dată, dar Harry ştia că mai rău decât faptul că monstrul  venea sau că ajunsese poate deja la poartă era că ţeasta lui  avea să explodeze dintr-o clipă în alta, din cauza îngrozi- toarei  cicatrice. Şarpele se năpusti cu furie, în timp ce Harry făcu o săritură chiar din fugă, trăgând-o pe Hermione după el. Când îi atacă, Hermione strigă „Confrigo!" şi vraja ei zbură în jurul  camerei, pulverizând oglinda de la şifonier şi ricoşând înapoi  spre ei, ţâşnind din podea până în tavan. Harry simţi  fierbinţeala vrăjii cum îi arde dosul palmei. Un ciob de sticlă îl tăie pe obraz în timp ce, trăgând-o pe Hermione după el, sări  din pat pe măsuţa de toaletă distrusă şi apoi direct afară, pe fereastră, în noapte. Şi tot ce rămânea în urma lor, pe măsură  ce se prăbuşeau în gol, ca într-un vârtej, era doar ţipătul  Hermionei...

Apoi, durerea din jurul cicatricei deveni insuportabilă... şi  era Cap-de-Mort... şi traversa în fugă dormitorul rău mirositor,  ţinându-se cu mâinile lungi şi albe de pervazul ferestrei, în timp ce-i privea pe bărbatul cu început de chelie şi pe femeia micuţă,  care se învârtiră şi Dispărură... apoi auzi un urlet de furie, un  urlet care se amestecase cu cel al fetei, revărsându-şi ecoul  peste grădinile întunecate şi peste clopotele care vesteau Crăciunul...

Ţipătul lui deveni ţipătul lui Harry, durerea lui - cea a lui Harry... pentru că se petrecea aici, unde se întâmplase şi  înainte... atât de aproape de casa în care era gata-gata să afle ce însemna să mori... să mori... durerea era atât de îngrozitoare... fusese sfâşiat de trup... Dar dacă nu mai avea trup, de ce îl  durea atât de tare capul? Dacă era mort, cum putea să simtă  atât de acut - oare durerea nu înceta odată cu moartea, nu  dispărea?

Noaptea era umedă şi vântul bătea, iar doi copii îmbrăcaţi  în dovleci traversau în mers legănat piaţeta, trecând pe lângă  vitrinele magazinelor pline cu păianjeni din hârtie şi multe alte prostioare de încuiaţi, ale unei lumi în care ei nu credeau...

Plutea, fiind animat ca de obicei în astfel de ocazii de un scop

— se simţea puternic, îndreptăţit... Nu simţea furie... aceasta era  pentru suflete mai slabe decât el; dar triumf, da... Aşteptase acest lucru, îl sperase din adâncul sufletului...

— Reuşit costum, domnule!

Văzu cum zâmbetul băieţelului îi pieri când veni destul de aproape cât să se uite sub gluga pelerinei; pe chipul său pictat  se citi frica. Apoi, copilul se întoarse şi fugi. Atinse mânerul  baghetei în interiorul robei... o singură mişcare şi copilul nu  avea să mai ajungă niciodată la mama sa... dar nu era cazul,  chiar nu era cazul...

Mergea de-a lungul unei alte străzi, şi mai întunecate, şi  până la urmă văzu destinaţia. Vraja Fidelius fusese îndepărtată,  deşi ei nu o ştiau încă... făcu mai puţin zgomot decât frunzele care foşneau pe trotuar, până ce ajunse în dreptul gardului viu întunecat şi privi dincolo de el.

Nu trăseseră draperiile, aşa că îi văzu foarte clar cum stăteau în  micuţa sufragerie - bărbatul înalt, cu părul negru şi purtând ochelari, făcea să ţâşnească norişori coloraţi de fum din vârful  baghetei, amuzându-l pe băieţelul îmbrăcat într-o pijama  albastră. Copilul râdea şi încerca să prindă fumul, să-l înşface în pumnişor. Se deschise o uşă şi intră mama, care spuse nişte cuvinte pe care nu le putu înţelege, iar chipul îi era acoperit de părul lung, roşcat închis. Acum, tatăl îşi luă fiul în braţe şi i-l  dădu mamei. Aruncă bagheta pe canapea şi se întinse, căscând. Poarta scârţâi puţin când o deschise, dar James Potter nu auzi. Mâna lui albă scoase bagheta de sub pelerină şi o îndreptă spre uşă, care se izbi de perete.

Trecu pragul, în timp ce James veni în fugă pe hol. Era  uşor, prea uşor, nici măcar nu îşi luase bagheta...

— Lily, ia-l pe Harry şi fugi! E el! Du-te! Fugi! II reţin eu! Cum să-l reţină, când nici măcar nu avea baghetă! înainte să arunce blestemul, izbucni în hohote.

— Abracadabra!

Lumina verde se revărsă în holul înghesuit - deasupra  căruciorului lipit de perete şi a balustradei care străluci 

asemenea unui fulger. James Potter căzu ca o