Mai întâi s-a învârtit prin sufragerie, apoi a ţâşnit pe scări. Câteva clipe mai târziu, Susan a auzit-o lovind tare în geamul dormitorului. S-a uitat în sus. Când a încetat zgomotul, s-a gândit că porumbiţa renunţase, până când a văzut-o năpustindu-se iar spre ei. În loc să se lase jos însă, Ducesa s-a repezit cu capul înainte în perdea.

Susan a scos un strigăt. Ducesa a căzut pe podea.

— Dumnezeule mare! a strigat Bertie.

Susan a alergat să o ridice, dar porumbiţa a ţâşnit în sus bătând din aripi. Apoi s-a năpustit din nou spre fereastră. Auzind zgomotul înfundat făcut de trupul Ducesei în perdea, Susan a început să ţipe. Ameţită, Ducesa a fluturat o singură aripă şi s-a izbit pieziş de perete.

Susan a prins-o. A luat-o în braţe şi a mângâiat-o pe spate. Atingerile sale nu au făcut însă decât să înrăutăţească lucrurile. Porumbiţa a început să se zbată. A zgâriat-o cu ghearele pe mână.

— Ce este cu tine?

Ducesa a întins gâtul. Aproape o oră s-a străduit Susan să o liniştească. A frecat-o pe aripi, a îmbiat-o cu grăunţe, de care nu s-a atins, şi i-a suflat aer cald peste pene. De fiecare dată când credea că porumbiţa se domolise, îi dădea drumul din mâini, doar ca să o vadă căzând iarăşi pe podea, unde îi întinsese o pătură, ca să nu se mai rănească. A încercat chiar să o pună într-un coş luat din hulubărie mai demult. Când s-a văzut închisă, Ducesa a început să-şi lovească aripile de pereţii coşului. Neavând de ales, Susan a trebuit să o înfăşoare într-un prosop.

Bertie s-a chinuit să se ridice, iar picioarele slăbite îi tremurau. A luat bastonul, rezemat de şemineu şi acoperit de praf, şi s-a dus şchiopătând lângă Susan. Aşezată pe podea, cu Ducesa înfăşată în braţe, Susan a ridicat privirea spre el. La vederea bunicului, care nu suferea să se folosească de baston, i s-au umezit ochii.

— E neliniştită.

— Trebuie s-o lăsăm să plece, a spus Bertie.

— Bine, dar o să plece iar. Este istovită!

Bertie a tuşit, apoi şi-a tras o clipă sufletul.

— Dacă rămâne aici, o să se rănească.

Susan a simţit că Ducesa se foieşte. Misiunea părea că îi luase minţile porumbiţei sale iubite. Cu ochii plini de lacrimi, s-a uitat la Bertie şi a înţeles că nu avea de ales.

Bertie a început să meargă prin sufragerie, oprindu-se de două ori pentru a-şi trage sufletul. Când a ajuns la fereastră, a tras perdeaua de camuflaj şi a desfăcut încuietoarea. Geamul s-a deschis cu un scârţâit.

Aerul rece a părut să o liniştească pe Ducesa. Când a desfăcut cu grijă prosopul, Susan a văzut că-i căzuse o pană din coadă.

Ducesa s-a uitat la ea. Ochii ei aurii străluceau la lumina lumânării.

— Te rog, nu pleca, a spus Susan mângâind-o.

Ducesa a clipit. A zburat în aer, a fluturat des din aripi şi a dispărut în noapte.

Capitolul 47 AIRAINES, FRANŢA

Ritmul de staccato al ploii căzute pe acoperişul şopronului a încetinit până s-a oprit de tot. În frigul înţepător, răsuflarea lui Ollie se preschimba în aburi. Lumina soarelui de dimineaţă se revărsa prin spărturile din scânduri.

Petrecuse noaptea singur în şopron, în afară de scurta apariţie a lui Madeleine. Fără să scoată o vorbă, îi aşezase jacheta pe umeri, lăsase o pătură la picioarele lui şi se întorsese în casă. În orele ce au urmat, a întors pe toate feţele mesajul din bilet. Boar l-a scris, îşi repeta el. Dar un gând nu îi dădea pace deloc, reamintindu-i că Madeleine, şi nu Boar, o luase prima pe Ducesa.

L-a străbătut un fior de nelinişte. Şi-a alungat din minte mesajul pentru a se gândi la Susan – la silueta ei expresivă, la curbele desăvârşite ale pomeţilor. O imagine din excursia lor la Clacton-on-Sea, când Susan îi povestise despre istoria porumbeilor folosiţi în vremuri de război şi îl făcuse să-şi dea seama cât de puţine lucruri despre zbor ştiau piloţii, mai ales cei utilitari, care stropeau cartofi. Felul în care li s-au atins genunchii când erau aşezaţi pe sofa îi dăduse fiori pe şira spinării, făcându-l să uite, chiar şi pentru câteva clipe, de moartea părinţilor lui. Îi admirase curajul în timp ce bombele cădeau asupra Londrei, credinţa ei neclintită că Operaţiunea Columba avea să facă posibilă victoria Marii Britanii în război. Şi stăruinţa sa de a merge mai departe, oricât de rău stăteau lucrurile.

Ollie încerca să rămână la fel de încrezător. În timp ce scotea din jachetă mesajul pentru a-l mai citi o dată, a auzit zgomot de copite. S-a dus la uşa şopronului şi s-a uitat afară printr-o crăpătură. A văzut o căruţă mare, trasă de doi măgari zburliţi care scoteau fuioare de aburi pe nări. Ţinea frâiele un preot, şi-a spus Ollie, judecând după veştmântul cafeniu lung, cu o glugă ce îi acoperea capul.

Uşa casei s-a deschis.

— Locotenente! a strigat Madeleine.

Preotul a tras de frâie. Măgarii au zbierat şi căruţa s-a oprit. Ollie a presupus că bărbatul trebuia să fie călăuza cu care vorbise Madeleine, aşa că a ieşit din şopron. Când a ajuns aproape de el, preotul s-a întors şi şi-a dat gluga pe spate, făcându-l pe Ollie să îşi încetinească paşii.

Faţa preotului era acoperită pe jumătate, de la ochi în jos, de o mască. Arăta ca un mulaj din aramă vopsit în culoarea pielii, dar cu o nuanţă sau două mai deschisă decât pielea neacoperită de pe frunte. Nişte fire de păr, castanii ca şi favoriţii lui, erau lipite pentru a închipui o mustaţă.

Boar s-a dus la uşă, apoi a încremenit. S-a uitat la preot, apoi s-a întors spre Madeleine.

— El este omul nostru?

Madeleine a încuviinţat din cap şi s-a dus până la căruţă.

— Lucien Belamy, prietenul soţului meu.

Boar şi-a dres glasul.

— Nu