dar eu puteam s-o înţeleg, bineînţeles. Odată  ce am ajuns în dormitor, şarpele i-a trimis un mesaj Ştii-TuCui; am auzit totul în minte, am simţit cum s-a entuziasmat, i-a  spus să mă reţină... şi apoi... Îşi aminti cum ieşise şarpele din  gâtul Bathildei. Nu era nevoie ca Hermione să ştie detaliile.

— ... s-a transformat, s-a transformat în şarpe şi m-a atacat. Se uită în jos, la urmele dinţilor.

— Nu trebuia să mă omoare, ci doar să mă ţină acolo, până  venea Ştim-Noi-Cine.

Măcar dacă ar fi reuşit să omoare şarpele, tot ar fi meritat... Tulburat, se ridică în capul oaselor şi dădu la o parte păturile.

— Harry, nu, sunt sigură că ar trebui să te odihneşti!

— Tu eşti cea care are nevoie de somn. Fără supărare, dar  arăţi groaznic. Eu sunt bine. O să stau de pază pentru o vreme. Unde mi-e bagheta?

Hermione nu răspunse, ci doar se uită la el.

— Hermione, unde e bagheta mea?

Îşi muşca buza şi ochii i se umplură de lacrimi.

— Harry...

— Unde mi'i bagheta?

Hermione întinse mâna, o luă de lângă pat şi i-o întinse.

Bagheta din lemn de tisă şi pană de phoenix era aproape ruptă  în două. Cele două bucăţi atârnau fiecare de un fir subţire de pană de phoenix. Lemnul se distrusese complet. Harry o luă ca  şi când ar fi fost ceva viu, care fusese grav rănit. Nu putea gândi  coerent: totul devenise un amestec de panică şi teamă. Apoi îi  întinse bagheta Hermionei.

— Repar-o. Te rog.

— Harry, nu cred, când este ruptă aşa...

— Te rog, Hermione, încearcă!

— R-reparo.

Bucata de baghetă care atârna se lipi la loc. Harry o ridică.

— Lumos! Bagheta abia scoase câteva scântei şi se stinse imediat. Harry o îndreptă spre Hermione.

— Expeldiarmus!

Bagheta Hermionei se mişcă un pic, dar rămase în mâna ei.

Încercările de a face câteva vrăji fură prea grele pentru bagheta  lui Harry, care se rupse din nou în două. Se holbă la ea,  îngrozit, fără să înţeleagă ce vedea... Bagheta care trecuse prin  atâtea...

— Harry, şopti Hermione, atât de încet, încât abia dacă o  auzi. Îmi pare atât de rău. Cred că eu sunt de vină. Când plecam, ştii, şarpele venea după noi, aşa că am aruncat un  blestem de spulberare şi a ricoşat peste tot şi atunci... trebuie... trebuie să îţi fi lovit...

— A fost un accident, spuse Harry automat, simţindu-se pustiit. Vom... vom găsi o cale să o reparăm.

— Harry, nu cred că mai putem s-o reparăm, spuse Hermione, iar lacrimile începură să-i şiroiască pe obraji. Mai ţii  minte... cum a fost cu bagheta lui Ron? Când şi-a rupt bagheta  în accidentul de maşină? Nu a mai fost niciodată ca la început,  a trebuit să îşi ia una nouă.

Harry se gândi la Ollivander, care fusese răpit şi acum era ţinut  ostatic de către Cap-de-Mort, şi la Gregorovitch, care murise.

Cum avea să îşi mai găsească acum o baghetă nouă?

— Bine, spuse el pe un ton ferm fals, atunci o s-o împrumut pe a ta pentru moment. Cât stau de pază.

Cu chipul scăldat în lacrimi, Hermione îi dădu bagheta ei, iar Harry se ridică şi o lăsă în dreptul patului lui, singurul lucru pe care şi-l dorea fiind să plece mai repede de acolo.

 

 

Capitolul XVIII

Viaţa şi minciunile lui Albus Dumbledore

 

Răsărea soarele; cerul nemărginit, pur şi incolor, se întindea deasupra lui, fără să ştie de el şi de suferinţa lui. Harry  se aşeză la intrarea în cort şi trase în piept aer curat. Simplul fapt că era în viaţă şi putea vedea soarele răsărind dincolo de dealurile sclipind de zăpadă ar fi trebuit să fie cea mai mare comoară de pe pământ. Dar, cu toate acestea, nu se putea  bucura de ea. Simţurile lui fuseseră răvăşite de pierderea  catastrofală a baghetei. Privi în depărtare, peste o vale cufundată sub un strat de zăpadă, de undeva reuşind să  distingă dangătul unor clopote de biserică.

Fără să îşi dea seama, îşi înfigea degetele în braţe, ca şi  când ar fi încercat să se lupte cu o durere fizică de nesuportat. Nici nu mai ştia de câte ori îşi vărsase sângele, o dată îşi  pierduse chiar toate oasele din braţul drept, iar călătoria  aceasta îi adăugase o cicatrice pe piept şi una pe braţ, pe lângă  cele de pe mână şi de pe frunte, dar niciodată, până în clipa  aceea, nu se simţise atât de slăbit şi de vulnerabil, de parcă îi  fuseseră luate cu forţa cele mai preţioase puteri magice de care dispunea. Ştia exact ce ar fi spus Hermione dacă i-ar fi  împărtăşit toate acestea - „bagheta este doar o reflecţie a  priceperii vrăjitorului". Dar se înşela - În cazul lui nu era aşa.  Ea nu simţise cum bagheta i se rotise ca acul unei busole şi nici  nu văzuse cum anmcase flăcări aurii în direcţia duşmanului  său. Pierduse protecţia miezurilor gemene şi abia acum, când no mai avea, îşi dădu seama cât de mult se bazase pe ea.

Scoase din buzunar bagheta ruptă şi puse bucăţile, fără să le privească, în punguţa de la Hagrid, pe care o avea agăţată la  gât. Aceasta era deja prea plină de obiecte rupte şi inutile, ca să  mai încapă acolo şi altceva. Harry atinse hoţoaica cea veche şi,  pentru o clipă, trebui să se împotrivească tentaţiei de a o scoate şi a o arunca cât colo. Inaccesibilă, fără să-i fie de niciun ajutor,  inutilă... la fel ca toate lucrurile pe care le lăsase în urmă  Dumbledore.

Furia faţă de Dumbledore îl cuprinse iarăşi, pârjolindu-l pe dinăuntru ca o lavă fierbinte, anulându-i orice alt sentiment.

Fuseseră atât de disperaţi, încât se convinseseră singuri că  răspunsurile se aflau în Peştera lui Godric şi că trebuiau să se întoarcă acolo, că totul făcea parte dintr-un plan secret pe care îl pusese la cale Dumbledore pentru ei; dar nu exista nicio hartă, nicio direcţie. Dumbledore îi lăsase să bâjbâie prin  întuneric, să se lupte singuri cu necunoscutul şi cu orori  inimaginabile, fără nici cel mai mic ajutor. Nu li se explicase nimic, nu li se dăduse nimic fără un preţ în schimb, nu aveau sabia şi, acum, Harry