Boar şi-a încrucişat braţele.

— Cred că este cazul să-mi ceri scuze, iancheule.

Ollie nu l-a băgat în seamă. A mângâiat porumbiţa, simţind cât de mult slăbise. Penele ei, atât de frumoase cândva, păreau zdrenţuite. Ollie şi-a spus că era numai din vina sa. Pasărea înfruntase atâtea primejdii ca să-i ducă mesajele. În clipa aceea, îi venea să o ascundă sub jachetă şi să o scoată teafără din Franţa. Se îndoia însă că o să ajungă în zona liberă, cu atât mai puţin în Marea Britanie. Singura ei şansă de a scăpa cu bine era să zboare înapoi, aşa cum o făcuse de atâtea ori.

— Nu pot să te iau cu mine, i-a şoptit el.

Pieptul Ducesei palpita la fiecare respiraţie. În timp ce o mângâia, lui Ollie i-a zburat gândul la Susan. L-a cuprins un val de remuşcări. A scos cărticica de coduri din jachetă. Cu ajutorul ei, a scris repede un mesaj pe o bucăţică de hârtie, pe care l-a pus în tub şi a închis căpăcelul.

— Vreau să te odihneşti aici, lângă Madeleine. Apoi să zbori înapoi acasă şi să rămâi acolo.

Ducesa şi-a lăsat căpşorul în jos. Ollie s-a întors la Madeleine.

— E prea slăbită. Porumbeii voiajori de dus-întors n-ar trebui să se hrănească sau să bea apă la destinaţie, dar Ducesa trebuie să prindă putere.

— Hai odată, iancheule! l-a strigat Boar, care se suise în căruţă.

— O să am mare grijă de ea, a spus Madeleine.

— Ştiu.

Când Ollie a vrut să i-o pună în braţe lui Madeleine, Ducesa a ţâşnit în sus. A întins mâinile după ea, dar era prea târziu, degetele i-au atins doar coada. Aripile porumbiţei l-au mângâiat pe faţă. Neajutorat, a urmărit-o cu privirea cum se înalţă în aer deasupra căruţei. A zburat roată deasupra casei şi apoi, încet, s-a ridicat spre văzduh.

— E numai vina mea... a spus Madeleine.

— Nici vorbă. Dacă vrea să zboare, n-o poate opri nimic.

— Se întoarce?

— Nu ştiu.

Ollie s-a uitat după ea până când a dispărut deasupra copacilor, apoi s-a dus la Madeleine. A strâns-o în braţe, apoi a sărutat-o pe obraz.

— Adieu, a şoptit ea, ştergându-şi lacrimile.

— N-o să te uit niciodată! a strigat Ollie, în timp ce se urca în căruţă.

S-a strecurat în ladă, după care Boar s-a ghemuit pe scândura de deasupra lui. Ollie a privit cum Lucien închide capacul, cufundându-l în întuneric. O singură rază de lumină mai pătrundea prin crăpătura de lângă genunchi. Când Lucien s-a aşezat în cele din urmă la locul său, căruţa s-a clătinat. O plesnitură de bici. Răgete de măgari. Şi căruţa s-a urnit din loc.

Capitolul 48 ROUEN, FRANŢA

După aproape o oră, căruţa s-a oprit. Fără curentul de aer din timpul mersului, în ladă a început să se simtă duhoarea de bălegar şi cartofi putrezi. Ollie a auzit cuvinte guturale rostite în limba germană şi i s-a zbârlit părul pe ceafă. Punct de control? Wehrmacht? Căruţa s-a clătinat când Lucien s-a mişcat pe ladă.

Cineva, pesemne un soldat, a spus ceva, stârnind râsetele camarazilor. Ollie a auzit zgomotul unei mâini rezemate de căruţă, la câţiva centimetri de capul său. Şi-a ţinut respiraţia. Se aştepta în orice clipă ca un soldat german să bage de seamă cât de mic este locul ocupat de încărcătură şi să caute sub lada lui Lucien. În schimb, căruţa s-a urnit din loc. Măgarii se mişcau fără grabă.

Ollie a simţit o zdruncinătură când au trecut peste o hârtoapă. A închis ochii şi a ascultat tropăitul copitelor. Câteva minute mai târziu, a tresărit ca din somn auzindu-l pe locotenent vorbind cu glas scăzut:

— În armata lui tata erau trăgători buni.

Ollie s-a întors puţin.

— Poftim?

— Ştii, înţeleg ceva germană, a şoptit Boar. Şi vorbeşte încet, iancheule.

Gândurile lui Ollie s-au îndreptat către Lucien. Probabil că ţinta comentariului răutăcios al soldatului fusese masca lui făcută să-i ascundă rănile din război. În următoarele ore însă, după ce au trecut cu bine prin încă două bariere, s-a întrebat dacă nu cumva i-a mai ajutat şi altceva în afară de mască. De fiecare dată când erau opriţi, Ollie auzea voci de nemţi. Pauză. Apoi o smucitură şi zgomotul de copite. O singură dată a auzit un soldat controlând căruţa. După zgomotul unei tije de metal care lovea în lemn, a bănuit că soldatul se mulţumise să încerce cu arma căruţa doar pe dinafară, ca să nu îşi mânjească puşca sau cizmele cu bălegar.

După ce au călătorit aproape toată ziua, după cum i se părea, căruţa s-a oprit. De data asta, în loc de comenzi răstite în germană, l-a auzit pe Lucien urcându-se în spate. Panoul s-a ridicat. Ollie s-a frecat la ochi, chiar dacă soarele apusese deja, şi s-a târât afară. Cu toate că umărul i se vindecase cât de cât, încă îl durea. Se aştepta ca şi glezna să-i dea de furcă odată ce sângele începea să-i curgă din nou în voie.

S-a dat jos din căruţă, dar a fost cât pe ce să cadă la pământ. Îl lăsaseră picioarele, de parcă erau anesteziate cu procaină. S-a frecat pe coapse pentru a le dezmorţi, şi atunci a observat o zidire de piatră înaltă, care arăta ca o mănăstire. În spate, se vedea un mic cimitir cu lespezi abia ieşite din pământ. Lucien şi Boar s-au îndreptat spre lăcaş, urmaţi de Ollie, care simţea înţepături în picioare.

Lucien s-a apropiat de intrare, o uşă înaltă, arcuită, făcută din bucăţi de lemn vechi încinse cu brâie de fier ruginit. A bătut în uşă, apoi a aruncat o privire spre drum.

Ollie s-a întors. Pe cerul din amurg se profila un şir de copaci cu crengile goale. A văzut ceva mişcare. O adiere de vânt care aducea o duhoare de stârv, mai dezgustătoare decât mirosul din căruţă, i-a călăuzit