— Ah, nu, a şoptit Ollie.

În bătaia vântului, cadavrele au început să se legene. Crengile scârţâiau.

Boar s-a întors spre Lucien.

— Rezistenţa franceză?

Lucien a dat din cap că da. În timp ce se pregătea să bată din nou, în mijlocul uşii s-a tras un oblon de metal.

Prin deschizătură se uita la el temător un bărbat cu ochelari. Ollie a bănuit că bărbatul îl recunoscuse pe Lucien după masca de aramă, fără îndoială, pentru că oblonul s-a închis la loc. După o clipă, zăvorul a ţăcănit şi uşa s-a deschis larg.

În prag a apărut un călugăr îmbrăcat la fel ca Lucien, dar mult mai în vârstă, judecând după chipul zbârcit şi părul cărunt. I-a lăsat să intre şi apoi a zăvorât uşa. Fără a scoate un cuvânt, l-au urmat în josul unor scări de piatră înguste, cât să treacă umerii laţi ai lui Boar. Odată ajunşi într-o hrubă, călugărul a aprins un felinar cu lumânarea pe care o avea în mână. După câte se părea, fusese cândva beciul mănăstirii, dar acum locul era gol, în afară de nişte saci de iută aruncaţi grămadă pe jos.

Călugărul i-a aruncat o privire lui Lucien, apoi s-a îndepărtat în grabă pe scări.

Lucien a scos tăbliţa de ardezie şi a scris ceva cu creta.

— Trebuie să ai grijă de catâri? l-a întrebat Ollie.

Lucien a dat din cap. A vârât tăbliţa sub sutană şi a plecat.

Boar a luat felinarul de pe pardoseală, a cercetat beciul şi apoi a mers într-un colţ. Peste zi, abia dacă schimbaseră un cuvânt-două, ceea ce nu îl deranjase pe Ollie. Pentru că locotenentul alesese să stea în celălalt colţ, Ollie a tras concluzia că nici Boar nu mai avea chef să stea lângă el, aşa că a aşternut pe lespezile de piatră câţiva saci şi s-a întins să se odihnească.

Cam după o oră, Lucien s-a întors cu o baghetă mică de pâine şi un urcior cu apă pe care Boar l-a luat imediat şi a băut cu sete din el, apoi l-a pus pe pardoseală.

Ollie a ridicat urciorul de jos şi a băut din apa rece de izvor, plină de minerale. Când a terminat, a văzut că Lucien rupsese pâinea în trei.

— Unde suntem? a întrebat Boar.

Lucien a scuturat din cap.

— E mai bine să nu ştim, aşa-i?

Lucien a încuviinţat.

— Mi se pare corect, a spus Boar şi a muşcat din pâine.

Ollie a început să mestece din bucata primită, dar a băgat de seamă că Lucien, în loc să mănânce, a pus partea sa în buzunar şi a început să-şi pregătească un culcuş din sacii rămaşi. Ollie se aşteptase ca Lucien să doarmă alături de ceilalţi călugări, dar poate că acele trupuri, legănate de vânt la o aruncătură de băţ de mănăstire, îi reaminteau de fiecare dată cum îi tratau naziştii pe luptătorii din Rezistenţă. Era mai sigur, şi-a spus el, ca vieţuitorii din mănăstire să aibă cât mai puţin de-a face cu Lucien, ori să-i ceară să stea cu ochii pe oaspeţii aduşi pe furiş.

Boar şi-a terminat pâinea, şi-a ales un loc pe pardoseală, s-a întins pe spate şi a închis ochii.

Lucien a stins felinarul. Beciul s-a cufundat în întuneric.

Ollie s-a ghemuit pe saci şi a încercat să doarmă, dar cum stătea pe o parte, simţea în coaste cărticica de coduri în care pusese mesajele de la Susan, şi se gândea iar şi iar cum ar fi fost să fie împreună. Şi-a petrecut următoarele câteva ceasuri întorcând pe toate părţile lucrurile pe care le-ar fi putut face pentru a schimba cursul întâmplărilor.

Târziu în noapte, Ollie s-a trezit la zgomotul unui chibrit scăpărat. A deschis ochii şi l-a văzut pe Lucien cum aprinde felinarul şi apoi micşorează fitilul pentru a face lumina mai slabă. Călugărul şi-a scos bucata de pâine, a înmuiat-o în apă din urcior şi a terciuit-o în palmă. Ollie şi-a spus că era o oră cam târzie pentru a mânca, mai ales că felul în care o făcea părea cam ciudat. Tocmai când se pregătea să se întoarcă pe partea cealaltă, Lucien şi-a scos masca. Ollie s-a înfiorat.

Partea de jos a feţei lui Lucien nu doar că era desfigurată. Lipsea cu totul. Spulberată. Acolo unde trebuia să fie gura, era o gaură căscată. Fără limbă. Din falca de sus atârnau, nefolositori, câţiva dinţi.

Ollie a privit cum Lucien pune un cocoloş în spărtură, ia o gură de apă din urcior şi apoi azvârle capul pe spate. Apa a gâlgâit în gâtlej.

Ollie ştia că Lucien îşi ascundea în spatele măştii rănile din război. Poate arsurile. Un chip schilodit. Dar nu îşi închipuise niciodată că se putea trăi cu asemenea răni înspăimântătoare. Apoi, deodată, a înţeles că Lucien îşi scotea masca la fiecare punct de control, folosindu-se de faţa pocită pentru a distrage atenţia santinelelor. Şi-a amintit vorbele soldatului de la primul post de control: În armata lui tata erau trăgători buni. L-a cuprins furia.

Lucien a mai înghiţit nişte pâine terciuită şi beciul s-a umplut de bolboroseli.

Ollie s-a întors încet, ca să nu îl tulbure pe Lucien, şi atunci l-a văzut pe Boar, care nu dormea nici el. Se holba uluit.

Capitolul 49 EPPING, ANGLIA

Susan a pus mâna pe fruntea lui Bertie. Fierbinţeala pe care a simţit-o i-a înmuiat picioarele. Aveam o păsărea, pe numele ei Enza. Când s-a repezit să deschidă flaconul, mâna i-a tremurat şi pilulele de sulfamidă s-au împrăştiat pe jos.

Bertie, prea slăbit pentru a duce mâna la gură, a tuşit gros, dând afară toată mizeria din piept. Batista a rămas pe măsuţă, ca un milieu murdar.

Am deschis fereastra, şi...