class="Italic _idGenCharOverride-1"> Susan şi-a muşcat buza, încercând să înăbuşe cântecelul care i se învârtea în minte. A adunat pilulele şi i-a pus una în gură. Mâna îi tremura când i-a dus paharul la buze. Bertie s-a înecat. Apa i-a curs pe bărbie. A reuşit să înghită doctoria abia la a doua încercare.

S-a uitat lung la bunicul întins în aşternutul improvizat pe sofa, prea suferind ca să stea în fotoliu. Îşi dorea cu disperare să se poată face ceva pentru Bertie. O doctorie-minune. O intervenţie divină. Orice altceva în afară de vizitele zilnice ale doctorului Collins, care venea să-i asculte pieptul. De fiecare dată când scotea stetoscopul, le amintea că paturile din spital erau pline până la refuz cu pacienţi răniţi aduşi de la Londra şi că lui Bertie îi era mai bine acasă, unde primea exact îngrijirea de care avea nevoie. Doctorul era bine intenţionat, dar Susan se îndoia de buna lui judecată când vedea în ce hal se găsea Bertie. Avea remuşcări că nu făcuse mai mult pentru el.

— Soldaţii? a şoptit Bertie.

Susan a avut o strângere de inimă când i-a auzit glasul stins.

— Şi-au luat lucrurile azi după-masă.

A luat o bucată de pânză şi a înmuiat-o în vasul cu apă. În timp ce îl ştergea pe faţă, s-a gândit la soldaţii care încărcaseră cortul şi echipamentele în camion, apoi plecaseră din curte. Se duceau la o altă misiune. I se părea firesc. La urma urmei, nu mai aveau ce face acolo, hulubăriile erau goale şi de mai bine de o săptămână nici un porumbel nu se mai întorsese din Franţa. Şi nici Ducesa.

— Nu se mai întoarce, nu-i aşa? a întrebat Susan, gândind cu glas tare.

Bertie şi-a scos mâna de sub pătură şi Susan i-a strâns degetele.

Trecuseră nouă zile de când Ducesa îşi luase zborul. După ani de zile în care pregătise porumbei voiajori alături de Bertie, ştia prea bine că un porumbel era ca şi mort dacă nu apărea după o zi sau două.

— Northampton, a şoptit Bertie, aproape imperceptibil.

— Nu plec de lângă tine, a spus ea hotărât. Cei de la Serviciul pentru porumbei pot să mai aştepte.

Bătrânul a clipit, cu ochii umflaţi şi injectaţi.

— Nu mă mai fac bine.

Susan a simţit fiori reci pe şira spinării.

— Promite-mi că te duci acolo, a spus el şi s-a oprit să-şi tragă sufletul, apoi şi-a umezit cu limba buzele crăpate.

— Mai întâi trebuie să te pui pe picioare.

Bertie a tuşit, apoi a clătinat din cap fără vlagă.

Ei i s-au umezit ochii. L-a mângâiat pe braţul slab şi uscat, ca o ramură de salcie.

Bertie şi-a tras sufletul cu greu.

— Fii tare ca oul, draga mea.

Capitolul 50 EPPING, ANGLIA

Susan s-a dus la telefon, dar liniile erau moarte, la fel ca în ultimele trei zile. Dincolo de perdea, soarele la apus colorase cerul în violet. La orizont se vedea o dâră de lumină roşie scăpătând. Era ora când se stingeau luminile. Prea târziu să se mai aventureze afară, dar nu îi păsa. Starea lui Bertie se înrăutăţise şi era hotărâtă să ia lucrurile pe cont propriu.

— Mă duc să pregătesc camioneta, a spus ea, luând haina din cuier. Mergem la spital, la St. Margaret.

Bertie a ridicat puţin pleoapele. A vrut să apună ceva, dar a scos doar un şuier.

Susan tocmai îşi încheia haina când s-au auzit sirenele. Vuietul groaznic i-a ridicat părul de pe ceafă. S-a năpustit afară, fără să mai închidă uşa. Când a ajuns la camionetă, a coborât panoul din spate, ştiind că Bertie era prea slăbit ca să stea în cabină.

Sirenele urlau. Şi-a ridicat privirea spre cer, unde se intersectau luminile proiectoarelor, apoi şi-a întors atenţia spre maşină. Se gândea cu febrilitate cum să-i facă un culcuş acolo. Pături? Perne? Deodată, şi-a amintit de paturile de campanie din adăpostul de pământ. Când s-a întors, s-a dezlănţuit tirul antiaerian. A tresărit şi şi-a astupat urechile.

Bubuitul tunurilor zguduia pământul. S-a uitat în sus. Vedea lumini care sclipeau, anunţând apropierea bombardierelor Luftwaffe. Huruitul metalic al motoarelor se înteţea. Şi-a înghiţit nodul din gât şi a fugit spre adăpost.

Nişte proiectile au explodat în apropiere. I-au zvâcnit timpanele. A luat-o la goană şi mai tare.

Când a ajuns la adăpost, a izbit uşa în lături şi s-a repezit înăuntru. Pe întuneric, s-a împiedicat de ceva şi a căzut la pământ. A răscolit printre lucruri pe bâjbâite şi a dat peste piciorul de lemn al unui pat, folosit cu luni în urmă, când aviaţia germană îşi începuse bombardamentele de noapte. A târât patul afară şi a încremenit.

La peste patru mii de metri deasupra ei, un pilot german era disperat să redreseze manşa dublă a bombardierului Heinkel. Cu şase luni în urmă, terminase antrenamentul de zbor la baza aeriană de la Fürstenfeldbruck. Cu doar şase minute mai devreme, preluase poziţia de comandant de escadrilă după ce bombardierul din fruntea formaţiei fusese lovit din plin şi se făcuse bucăţi la traversarea liniei de coastă.

Avionul a fost lovit de rundele de explozii. Şrapnelele i-au ciuruit aripile. Fasciculul unui proiector a măturat geamul carlingii. Cu fruntea scăldată de sudoare, pilotul, speriat şi confuz, a crezut că tirul antiaerian venea dinspre Londra. Sau poate era nerăbdător să scape de bombe cât mai repede. Oricum, a apăsat comanda. Bombele au căzut din avion. Celelalte aparate de zbor din escadrilă au dat şi ele drumul încărcăturii. Douăzeci şi două de tone de explozibili s-au năpustit spre pământ.

Susan rămăsese ţintuită pe loc de zgomotul strident ce răzbătea deasupra corului ameninţător al tunurilor antiaeriene. Sute de ţiuituri. Le mai auzise şi înainte, dar numai de la depărtare. Acum se auzeau altfel. Mai tare. Mai aproape. I s-a înmuiat tot trupul. Fără putere, a dat drumul patului şi a căzut în genunchi. În clipa aceea, prin