— Şi ştii, a continuat Paul, poate că are dreptate. Poate că suntem prea creduli. Suntem atât de obişnuiţi ca pacienţii să ne plătească pentru ca noi să le ascultăm adevăratele probleme, încât probabil nu ne imaginăm că există şi posibilitatea ca ei să mintă. Am auzit de o cercetare recentă care arată că psihiatrii şi agenţii FBI nu se pricep câtuşi de puţin să-i identifice pe cei care mint. Iar controversa incestului devine şi mai bizară… Mă asculţi, Ernest?

  — Continuă. Spuneai că devine din ce în ce mai bizară controversa incestului…

  — Aşa e. Devine de-a dreptul bizară dacă ţii cont de lumea abuzurilor rituale satanice. Luna asta sunt medicul de serviciu la secţia de internări a spitalului regional. Şase din cei douăzeci de pacienţi de acolo susţin că au fost abuzaţi ritualic. Nici nu-ţi vine să crezi ce se petrece în grupurile de terapie: aceşti şase pacienţi descriu abuzul ritual satanic – inclusiv sacrificii umane şi canibalism – cu atâta convingere şi vivacitate, încât nimeni nu îndrăzneşte să-şi exprime scepticismul. Asta-i valabil şi pentru membrii personalului! Dacă terapeuţii ar pune la îndoială relatările astea, ar fi lapidaţi de pacienţi – sunt complet legaţi de mâini şi de picioare. Sincer să fiu, mai mulţi membri ai personalului chiar cred poveştile astea. Ce să mai spui de azilurile de nebuni.

  Ernest a încuviinţat din cap în timp ce întorcea cu îndemânare peştele pe partea cealaltă.

  — Aceeaşi problemă şi cu personalitatea multiplă, a continuat Paul. Cunosc terapeuţi, chiar foarte buni, care au raportat deja două sute de cazuri, şi mai ştiu alţi terapeuţi buni, cu o experienţă clinică de treizeci de ani, care încă susţin că n-au văzut niciodată vreun asemenea caz.

  — Ştii ce a spus Hegel, a replicat Ernest: „Bufniţa Minervei zboară numai în amurg”. Poate că pur şi simplu n-o să descoperim adevărul despre epidemia asta până nu trece şi nu putem arunca o privire mai obiectivă asupra ei. Sunt de acord cu ce ai spus tu despre pacienţii care au trecut printr-un incest şi despre personalităţile multiple. Dar hai să-i lăsăm deocamdată deoparte şi să ne ocupăm de cazurile tale obişnuite, de pacienţi trataţi ambulatoriu. Cred că un bun terapeut recunoaşte sinceritatea la pacienţi.

  — Şi la sociopaţi?

  — Nu, nu, nu, ştii la ce mă refer – pacientul obişnuit. Când ai tratat vreodată un sociopat – unul care plăteşte ca să fie tratat şi nu e trimis acolo de tribunal? Ştii pacienta aia nouă despre care ţi-am povestit, cea pe care experimentez tehnica sincerităţii totale? Ei bine, în a doua şedinţă a noastră de săptămâna trecută, o vreme n-am putut să o simt… eram atât de departe… de parcă n-am fi fost în aceeaşi cameră. Iar apoi a început să spună că a fost prima din anul ei la Facultatea de Drept şi pe urmă a izbucnit brusc în plâns şi a devenit complet sinceră. Mi-a vorbit despre marile ei regrete… despre faptul că şi-a făcut praf şi pulbere şansele de a avea o carieră nemaipomenită şi că a ales, în schimb, o căsnicie care s-a dovedit în curând a fi nasoală pentru ea. Şi, ştii, exact acelaşi lucru, acelaşi acces de sinceritate l-a avut şi în prima şedinţă, când mi-a povestit despre fratele ei şi despre un abuz – un posibil abuz – din tinereţe. De fiecare dată mi s-a rupt inima… ştii, chiar am găsit un mijloc de comunicare. În aşa fel încât acum nu mai e posibilă minciuna. De fapt, imediat după acel moment din ultima şedinţă, a fost profund sinceră… A vorbit cu o onestitate remarcabilă… despre frustrări sexuale… despre faptul că înnebuneşte dacă nu şi-o trage.

  — Păi, văd că voi doi aveţi multe în comun.

  — Mda, bine. Mă ocup de asta. Paul, mai lasă mugurii ăia de fasole. Te antrenezi serios pentru olimpiada anorexicilor? Uite, gustă şi tu din scoicile astea St. Jacques – specialitatea casei. De ce trebuie să muncesc eu mereu pentru doi la cină? Uită-te la peştele ăsta – e superb.

  — Nu, mersi. Îmi iau mercurul mestecând termometre.

  — Foarte comic. Doamne, ce săptămână! Pacienta mea, Eva, a murit acum două zile. Ţi-aminteşti de Eva – ţi-am povestit despre ea -, soţia sau mama pe care mi-aş fi dorit s-o am? Cancer ovarian? Profesoară de arta scrisului. O mare doamnă.

  — Ea a avut visul ăla cu tatăl care îi spunea: „Nu sta acasă, să mănânci supă de pui ca mine – du-te în Africa”.

  — A, da. Uitasem asta. Mda, aşa era Eva. O să-mi fie dor de ea. Sufăr c-a murit.

  — Nu ştiu cum poţi să lucrezi cu bolnavii de cancer. Cum poţi suporta, Ernest? Te duci la înmormântarea ei?

  — Nu. Aici mă opresc. Trebuie să mă protejez – să am o zonă-tampon. Şi am un număr limitat de pacienţi pe moarte. Acum tratez o pacientă care face voluntariat în cabinetul de psihiatrie al unei clinici de oncologie şi vede doar bolnavi de cancer – de dimineaţa până seara -, şi dă-mi voie să-ţi spun că femeia asta suferă înfiorător.

  — E o profesie cu risc ridicat, Ernest. Ai văzut statisticile cu privire la rata de sinucideri la oncologi? Procentul e la fel de mare ca şi la psihiatri! Trebuie să fii masochist să faci asta în permanenţă.

  — Probabil că nu e mereu atât de sumbru, a răspuns Ernest. Te poţi alege şi cu ceva din asta. Dacă lucrezi cu pacienţi pe moarte şi urmezi şi tu o terapie, atunci intri în legătură cu diferite laturi ale tale, îţi revalorizezi priorităţile, trivializezi superficialul – ştiu că eu, după şedinţele de terapie, de obicei mă simt mai bine cu mine şi cu viaţa mea. Femeia asta a făcut cinci ani de terapie încununată de succes, dar după ce a început