să lucreze cu pacienţi pe moarte, a apărut o mulţime de material nou. De exemplu, visele i-au fost invadate de angoasa de moarte. A avut un vis tare săptămâna trecută, după ce unul dintre pacienţii ei favoriţi a murit. A visat că era de faţă la o adunare a comitetului pe care îl conduce. Avea să-mi aducă mie nişte dosare şi trebuia să treacă printr-o fereastră mare deschisă, care ajungea până la podea. Era furioasă din cauza indiferenţei mele faţa de riscul pe care trebuia să şi-l asume. Apoi s-a pornit furtuna, iar eu am preluat conducerea grupului şi i-am condus pe toţi în sus, pe o scară cu trepte de metal, ca o ieşire de incendiu. Toţi au urcat, dar treptele se terminau în gol, la tavan – nu aveai unde te duce şi toată lumea a trebuit să coboare din nou.

  — Cu alte cuvinte, a replicat Paul, doar tu şi numai tu eşti în stare s-o protejezi sau s-o scapi de boala asta, până la moarte.

  — Exact. Dar chestia pe care voiam s-o spun e că în cinci ani de analiză, tema morţii ei n-a apărut niciodată.

  — Nici la pacienţii mei nu apare deloc.

  — Trebuie să scormoneşti tu după ea. Întotdeauna mocneşte sub suprafaţă.

  — Dar cu tine cum e, Ernest, după confruntările astea ontologice? Apare material nou – asta înseamnă că te aşteaptă şi mai multă terapie?

  — De asta scriu cartea despre angoasa de moarte. Aminteşte-ţi că Hemingway avea obiceiul să spună că terapeutul lui e Corona.

  — Trabucul Corona?

  — Maşina de scris. Înainte de a te naşte tu. Şi, pe lângă ce scriu, tu îmi oferi o terapie bună.

  — Aşa e, şi poftim nota de plată pentru astă-seară.

  Paul a făcut semn să i se aducă nota şi, prin gesturi, a sugerat să-i fie dată lui Ernest. S-a uitat la ceas.

  — Trebuie să fii la librărie în douăzeci de minute. Pune-mă repede la curent cu experimentul tău de sinceritate totală faţă de pacienta aia nouă. Cum e femeia?

  — O femeie ciudată. Extrem de inteligentă, competentă şi, totuşi, ciudat de naivă. O căsnicie nasoală – mi-ar plăcea să o fac la un moment dat să-şi dorească să scape din ea. A vrut să divorţeze acum doi ani, dar soţul ei s-a îmbolnăvit de cancer la prostată, şi acum se simte prinsă în capcană până la sfârşitul vieţii lui. Singura terapie încununată de succes de până acum a fost cu un psihiatru de pe Coasta de Est. Şi – fii atent, Paul – a avut o lungă relaţie sexuală cu tipul ăsta! El a murit acum câţiva ani. Cea mai mare porcărie – ea insistă că a vindecat-o, şi e total de partea individului. Asta-i o premieră pentru mine. N-am cunoscut niciodată vreun pacient care să susţină că sexul cu un terapeut l-a ajutat. Dar tu?

  — Să-l ajute? Îl ajută pe terapeut să ejaculeze! Dar pe pacient – întotdeauna e o chestie nasoală pentru pacient!

  — Cum poţi să spui „întotdeauna”? Acum un minut ţi-am povestit despre un caz în care a fost de ajutor. Hai să nu lăsăm faptele să stea în calea adevărului ştiinţific!

  — Bine, Ernest. Mă las corectat. Dă-mi voie să fiu obiectiv. Ia şi vedem, să mă gândesc puţin. Îmi aduc aminte de cazul în care ai fost implicat acum câţiva ani în calitate de expert – Seymour Trotter, nu-i aşa? Susţinea că şi-a ajutat pacienta – că doar în felul ăsta terapia ar fi avut succes. Dar tipul ăla era atât de narcisic – un pericol public -, cine l-ar fi putut crede? Acum mai mulţi ani am lucrat cu o pacientă care se culcase de câteva ori cu terapeutul ei mai în vârstă, după ce i-a murit soţia. Un „futut din milă”, l-a numit ea. Pretinde că nici n-a rănit-o, nici n-a ajutat-o – dar că, până la urmă, a fost un lucru mai degrabă pozitiv decât negativ. Bineînţeles, a continuat Paul, au existat mulţi terapeuţi care s-au combinat cu pacientele lor şi apoi s-au căsătorit cu ele. Şi pe ei trebuie să-i luăm în considerare. N-am văzut nici un fel de statistici despre asta. Cine ştie ce soartă au avut căsniciile astea – poate că au mers mai bine decât ne imaginăm noi! Adevărul e că nu avem date despre asta. Cunoaştem doar cazurile dezastruoase. Cu alte cuvinte, ştim doar numărătorul, nu şi numitorul.

  — Ciudat, a spus Ernest, exact acestea – cuvânt cu cuvânt – au fost şi argumentele prezentate de pacienta mea.

  — Păi, e evident. Noi cunoaştem episoadele catastrofale, dar nu şi numărul total al cazurilor care le includ. Poate că există pe lume şi pacienţi care au profitat de o asemenea relaţie, şi n-am auzit niciodată de ei! Nu-i greu să ne imaginăm de ce. În primul rând, nu-i genul de chestie despre care să vorbeşti în public. În al doilea rând, poate că au fost într-adevăr ajutaţi de asta şi nu auzim de ei pentru că nu mai vin la terapie. În al treilea rând, dacă ar fi o experienţă benefică, atunci ar încerca să-şi protejeze terapeutul-iubit prin tăcere. Deci, Ernest, iată răspunsul la întrebarea ta despre adevărul ştiinţific. Acum mi-am plătit tributul faţă de ştiinţă. Dar, pentru mine, problema sexului terapeut-pacient este o chestiune de ordin moral. Sub nici o formă, ştiinţa nu-mi poate dovedi că imoralitatea e morală. Cred că sexul cu pacientul tău nu e terapie sau iubire – e exploatare, violare a încrederii. Totuşi, nu ştiu ce să fac cu seria ta formată dintr-o pacientă care spune altceva – nu-i nici un motiv pentru care nu te-ar minţi!

  Ernest a achitat nota de plată. În timp ce ieşeau din restaurant pentru a face o scurtă plimbare pe jos până la librărie, Paul a întrebat:

  — Deci… spune-mi mai multe despre experimentul tău. Cât de mult i te dezvălui?

  — Fac noi