— De ce nu?

  — Păi, îmi doream o dezvăluire mai existenţială, mai umană – una care să ducă la „iată că ne confruntăm împreună cu exigenţele existenţei”. Am crezut că o să vorbesc despre sentimentele mele „aici-şi-acum” faţă de ea, faţă de relaţia noastră, despre anxietăţile mele, preocupările fundamentale pe care le împărtăşim. Dar ea nu mă întreabă nimic profund sau semnificativ. Insistă asupra unor lucruri superficiale: căsnicia mea, relaţiile mele cu femei.

  — Şi cum îi răspunzi?

  — Mă zbat să găsesc un mod care să mă reprezinte. Încerc să fac diferenţa între a-i da un răspuns autentic şi a-i satisface o curiozitate lascivă.

  — Ce vrea de la tine?

  — Alinare. E prizonieră într-o situaţie mizerabilă, dar, în general, e obsedată de frustrările ei sexuale. E disperată după sex. Şi a început să mă îmbrăţişeze la sfârşitul fiecărei şedinţe.

  — Să te îmbrăţişeze? Iar tu accepţi?

  — De ce nu? Experimentez o relaţie totală. În izolarea ta, poate pierzi din vedere faptul că în lumea reală oamenii se ating tot timpul unul pe celălalt. Nu-i o îmbrăţişare sexuală. Aş şti dacă ar fi vorba de aşa ceva.

  — Iar eu te ştiu pe tine. Ai grijă, Ernest.

  — Paul, dă-mi voie să te liniştesc. Îţi aminteşti pasajul din Amintiri, vise, reflecţii unde Jung spune că terapeutul trebuie să inventeze câte un limbaj pentru fiecare pacient în parte? Cu cât mă gândesc mai mult la cuvintele lui, cu atât mai pline de inspiraţie mi se par. Cred că e cel mai interesant lucru pe care l-a zis vreodată Jung despre terapie, dar nu a dezvoltat îndeajuns ideea, nu şi-a dat seama că importantă nu e inventarea unui nou limbaj sau, mai bine zis, a unei noi terapii pentru fiecare pacient în parte, ci inventarea în sine! Cu alte cuvinte, important este procesul în care terapeutul şi pacientul lucrează, inventează împreună în sinceritate. Asta-i ceva ce am învăţat de la bătrânul Seymour Trotter.

  — Un mare profesor, a replicat Paul. Uite unde a ajuns.

  Pe o plajă frumoasă din Caraibe, a fost tentat să spună Ernest, dar, în schimb, a zis:

  — Nu respinge tot ce-i legat de numele lui. Mai ştia şi el câte ceva. Dar în privinţa pacientei ăsteia – ar fi mai uşor să vorbim despre ea dacă-i punem un nume, hai să-i zicem Mary -, în privinţa lui Mary, eu iau lucrurile foarte în serios. Sunt hotărât să fiu complet sincer cu ea, şi până acum rezultatele par destul de interesante. Iar îmbrăţişarea e doar un aspect al lucrurilor – nu-i mare scofală. Ea e o femeie căreia îi lipsesc atingerile, iar atingerea e doar un simbol al faptului că-ţi pasă de cineva. Crede-mă, îmbrăţişarea este un ritual spiritual, nu dorinţă sexuală.

  — Dar, Ernest, te cred. Cred că asta reprezintă pentru tine îmbrăţişarea. Dar pentru ea? Ce înseamnă pentru ea?

  — Dă-mi voie să-ţi răspund, povestindu-ţi o discuţie pe care am auzit-o săptămâna trecută despre natura legăturii terapeutice. Oratorul a descris un vis nemaipomenit al uneia dintre pacientele sale aflate spre sfârşitul terapiei. Aceasta a visat că ea şi terapeutul se duceau împreună la o conferinţă, într-un hotel. La un moment dat, terapeutul a sugerat ca ea să-şi ia o cameră lângă a lui, aşa încât să se poată culca împreună. Ea se duce la recepţie şi aranjează asta. Apoi, puţin mai târziu, terapeutul se răzgândeşte şi spune că nu-i o idee bună. Iar ea se duce înapoi la recepţie să anuleze schimbarea camerei. Dar e prea târziu. Toate lucrurile ei fuseseră mutate. Descoperă că noua cameră e mult mai frumoasă – mai mare, la un etaj superior, are o privelişte mai bună. Iar numerologic, 929, e mai favorabil.

  — Bine. Bine. Înţeleg ideea, a spus Paul, în speranţa unei relaţii sexuale, pacienta face nişte schimbări pozitive importante – camera mai frumoasă. Când speranţa de a face sex se dovedeşte a fi o simplă iluzie, schimbările sunt ireversibile – nu se mai poate schimba pentru a fi ca înainte, aşa cum nu-şi mai poate lua înapoi vechea cameră de hotel.

  — Exact. Deci ăsta e răspunsul meu. E cheia strategiei mele cu Mary.

  S-au plimbat în tăcere preţ de câteva minute, iar apoi Paul a spus:

  — Când eram student la Medicină, la Harvard, mi-amintesc că Elvin Semrad – un profesor minunat – a zis un lucru foarte asemănător… despre avantajele, ba chiar necesitatea unei tensiuni sexuale în relaţia cu unii pacienţi. Totuşi, e o strategie riscantă pentru tine, Ernest. Sper că te înscrii în anumite limite de siguranţă. E atrăgătoare?

  — Foarte! Nu-i chiar genul meu, dar, fără îndoială, e o femeie care arată bine.

  — E posibil să dai o interpretare greşită gesturilor ei? E posibil să se dea la tine? Să vrea un terapeut care s-o iubească la fel ca ultimul?

  — Sigur că vrea. Dar am de gând să mă folosesc de chestia asta pentru a face terapia să evolueze. Ai încredere în mine. Iar pentru mine, îmbrăţişarea nu-i sexuală. Ci avunculară.

  S-au oprit în faţa librăriei Tower Bookstore.

  — Ei bine, am ajuns, a spus Ernest.

  — E devreme. Ernest, dă-mi voie să te mai întreb ceva înainte de a intra. Spune-mi adevărul: Ţie îţi plac îmbrăţişările avunculare ale lui Mary?

  Ernest a ezitat.

  — Adevărul, Ernest.

  — Da, îmi place s-o îmbrăţişez. Îmi place mult femeia asta. Se dă cu un parfum incredibil! Dacă nu mi-ar plăcea, n-aş face-o!

  — Zău? Ăsta-i un răspuns interesant. Credeam că îmbrăţişarea asta avunculară e doar în folosul pacientului.

  — Aşa e. Dar dacă nu mi-ar plăcea, ea ar simţi, şi gestul şi-ar pierde autenticitatea.

  — Vorbeşti tâmpenii!

  — Paul, noi vorbim despre o îmbrăţişare scurtă şi cordială. Mă descurc.

  — Ei bine,