Într-o dimineaţă de duminică, doctorul Ilarie Magheru şedea pe o bancă în parc. Se sculase cu noaptea-n cap, îi plăcea să simtă răcoarea zorilor, să fie singur cu liniştea, la sânul mamei-natură. Privirile lui zburând în înalt, până la frontispiciul spitalului, poposiră pe un nume drag: Marta Coravu.

— Marlen! Marlen! Cum te-am uitat, fetiţa mea! Înainte vreme ne aşterneam deseori la taifas, acum nici atât… Haide, vino-ncoace, avem să ne spunem multe…

O umbră coborî din văzduh, căpătă contur subţire de fată şi veni să se aşeze, imaterială şi tăcută, lângă iubitul ei. El începu a-i vorbi cu glasul neauzit al gândului:

— Vezi tu, Marlen, ce-am făcut? Înainte stăpânea pustiul pe meleagurile astea, acum a crescut ca din pământ un orăşel a cărui inimă bate odată cu a mea. Şi nu-i decât începutul, timid ca orice început. Sunt însă atâtea de împlinit… Numai de-aş izbuti.

— O să izbuteşti, Iluş, pentru că ai învăţat mai mult decât oricine să vrei.

— Da, acum ştiu să vreau atât de cumplit, încât voinţa mea uneori mă înspăimântă. Dacă întâmplările din ultimii ani ai existenţei mele ar fi aşternute într-o carte, lectorul ar spune: da, e plăcut să citeşti, numai că asemenea lucruri nu se întâmplă în viaţă, autorul le-a aranjat cu mâna. Că eroul său a pus în picioare pe fata moşierului, să zicem asta-i verosimil, verosimilă şi vindecarea lui Gherghel acela, dar că moşneagul Simedru a murit la comandă, ca să-i lase averea, că Marilena Zăvideanu i-a căzut în genunchi, rugându-l să nu refuze averea pe care i-o punea la dispoziţie, astea miros a ticluire de la o poştă. Nu, nu, e o minciună, n-au fost ticluite, faptele s-au întâmplat în realitate, există, precum vezi, cum vede oricine. Căci viaţa e mai bogată decât orice imaginaţie. Toate astea eu le-am creat, datorită acestei forţe universale care se cheamă dragostea. Unde vreau să ajung? Ei bine, Marlen, am să-ţi spun ceva nou: hazardul există, evident, dar noutatea pe care voiam să ţi-o împărtăşesc e că am angajat acest hazard în serviciul meu, înţelegi? Moartea ta n-a fost un act monstruos, aşa cum credeam, ci unul necesar, marea ta jertfă, care se aseamănă cu aceea a soţiei meşterului Manole, căci creaţia nicicând nu poate trăi fără viaţa pusă în ea. Întâlnirea cu Stroia, plecarea la nunta soră-mii, strangularea lui Zăvideanu, în fine procesul, toate astea, trebuiau să se întâmple, aveam nevoie de ele. Cerându-le atât de imperios prin neîntrerupte mesaje, cum ar fi putut oare să nu asculte de crâncena poruncă? Destinul meu fiind mai puternic a călcat peste alte destine, pe unele le-a modificat, pe altele le-a distrus, şi toate s-au polarizat în juru-mi, colaboratoare docile.

— S-ar zice că acum nu mai crezi în atotputernicia hazardului?

— Nu, ceea ce nu puteam înţelege din fenomenologia vieţii de toate zilele ridicam din umeri şi spuneam: acesta e hazardul. Dar de unde ştiu eu că moartea unui bărbat, căruia i-a căzut o cărămidă în cap şi l-a zdrobit, n-a fost cerută de femeia lui sau de altă voinţă interesată, aşa după cum moartea lui Zăvideanu s-a dovedit pentru mine atât de necesară? Dacă trăia, ar fi fost cu putinţă ceea ce vezi în jurul tău?

…Şi totuşi… Şi totuşi, mă aflu după ani de zile încă la primul pas… Al doilea nu reuşesc să-l fac. Vindecările miraculoase stau, mai departe, sub semnul misterului. Nu le pot repeta după voinţă, n-am descoperit relaţia care există între procesele psihologice şi cele organice, formidabila potenţă umană rămâne în continuare neexplorată înăuntrul fiinţei noastre.

Nu e însă mai puţin adevărat că faţă de Lourdes sunt în vădit progres, deşi stările paroxistice şi extazele sunt mai uşor de obţinut prin ancestralul misticism, decât prin credinţa, oricât de mărită, într-un simplu om ca mine.

M-a ajutat într-o mică măsură şi planta halucinogenă dată de micuţa Păr Creţ, leac suprem al bunicului ei, vrăjitorul. Când pacienţii pătrund în cabinetul meu de consultaţii, trec prin anticameră unde inhalează, fără să-şi dea seama, însuşirile plantei lipsită de orice miros. Ori minunata stare paradisiacă de care sunt cuprinşi (în speţă o transformare subită a fiinţei lor) ei o pun pe seama puterii mele de lecuire, ceea ce face să le sporească încrederea în mine.

Dar n-ajunge nici asta.

Vreau prea mult? Nu, nicidecum! Încă un pas, măcar al doilea pas înainte. Creierul omenesc, cel mai formidabil şi complex organ din câte există în natură, nu funcţionează decât cu o infimă parte din capacitatea sa. Voi sili creierul meu să lucreze mai bine decât o face, să privească mereu îndărăt, în sine, unde dăinuie întunericul. Greu lucru, infinit mai greu decât să priveşti înainte, aşa cum au procedat făuritorii civilizaţiei de azi:

Trebuie să izbutesc, detest înfrângerea. Cât m-aş bucura să fiu martor la naşterea omeniei, marea noutate a omenirii. Timpul e încă înaintea mea, el mă ajută. Dacă mai rămâne ceva (şi va rămâne, fără îndoială), urmaşii vor duce opera mea mai departe. M-am împrejmuit de câţiva tineri înflăcăraţi. Lor le trec torţa, după ce le-am netezit drumul.

Şi mai e cineva Marlen, care aşteaptă această torţă… O făptură mică, fragedă, cu ochi neastâmpăraţi. Uite, că vine-ncoace… Maică-sa i-a pus tot numele meu… Va fi un Ilarie Magheru abia în a doua jumătate a secolului nostru.

— Ce vrei să te faci tu, Iluş, când vei fi mare?

— Doctol ca tine, tăticule!

— Şi crezi că ai să vindeci pe bolnavi?

— Oho, le suflu în faţă: pffuu! pffuu! şi, gata, îi fac bine!

Copilul surâdea anilor ce aveau să-i vină. Pe faţa lui Magheru se aşeză o mare lumină albă. Năluca Martei pieri…

{1} Cu gura căscată.

{2} Am transcris expunerea doctorului Stroia la proporţii excesive, întrucât dialogul nostru a avut o influenţă decisivă asupra destinului meu.

{3} Păstrează măsura!

{4} Totul e bine când se isprăveşte cu bine.

{5} Doctore, îngrijeşte-te pe tine însuţi.