cinci milioane, atâta! Sper că n-ai să le risipeşti în chefuri. Eşti medic, aud că faci lucruri mari. Bravo! Ai năucit pe piteştenii ăştia, negustori şi ţuicari. Construieşte un sanatoriu, fă ceva măreţ, vrednic de dumneata, (Extraordinar! Adineaori un spital, acum un sanatoriu! Mai poţi să crezi în realitate?)

— Accept cu condiţia ca sanatoriul să-ţi poarte numele.

— Nu numele meu! Niciodată! La gunoi cu el!

— Dar al cui?

— Numele aceluia pe care l-am ucis. Înţelegi? A lui a fost averea, a lui femeia. (Uluitor om, pre legea mea!) Să-i trăiască măcar numele, atâta… E o idee, hai?

Magheru înclină din cap, aprobator. Fireşte că era, şi încă o idee reparatoare, o restitutio, dincolo de viaţă…

— Cum îl chema?

— Dinu Balaban… E scris în testament, nicio grijă… Aşadar, ne-am înţeles? Acum, eşti liber… Uf, bine c-am pus la punct şi treaba asta… Ia manus… Adică mai răm… mi-e rău… ră-…

Doctorul tresări, observând semnele şocului: paloare, puls filiform, brandicard, transpiraţie profuză, biprotensiune…

— Gata, se stinge bătrânul!

Ca să-i uşureze ultimele clipe îl hipnotiză, sugerându-i că se afla în faţa unei mulţimi căreia abia acum se spovedea, descărcându-şi sufletul…

— Da, oameni buni, îi furasem femeia, trăiam cu ea. Dar nu-mi ajungea atât. Aflasem că bărbatul suferea de inimă, toţi din familia lui muriseră de cord. Ce-am făcut atunci? L-am anunţat eu însumi că soţia îl înşală şi că amantul se află chiar în casa lui. A venit şi ne-a prins… După plecarea mea i s-a făcut rău şi a murit, exact aşa cum am prevăzut! N-avea rude. Soţiei i-a rămas toată averea, după care ne-am căsătorit. Ea nu ştia nimic. Asta e crima mea!

Pe faţa moşneagului răsărise o lumină de fericire. Cu această lumină, coborî în veşnicie.

III

Timpul înfăptuirilor sosi pe neaşteptate, cu zor mare. Doctorul se deplasă pe Valea Oltului, însoţit de un arhitect şi împreună aleseră o seamă de locuri cu o splendidă perspectivă, care fură achiziţionate repede. După câteva luni, grupul de constructori dădu gata masiva clădire a spitalului Marilena şi Doctor Ilarie Magheru care înfrunta masivul Căruntu din apropiere, o altă construcţie tot aşa de măreaţă destinată unui hotel, precum şi o vilă în stil românesc unde trebuia să locuiască medicul-şef.

Contabilul Gherghel, din recunoştinţă pentru Magheru, părăsi întreprinderea lui Şerban Voinea ca să ia în mână frânele administraţiei. Deşi priceput în afaceri, avu mult de furcă până să lichideze bunurile imobile rămase de pe urma defunctului Tache Simedru şi mai ales să pună în posesia averii părinteşti pe moştenitoarea lui Zăvideanu. Dacă nu era el la mijloc, fata, nepricepută în asemenea treburi nu s-ar fi ales nici cu jumătate din ceea ce i se cuvenea. De asemenea, fratele lui, fostul ofiţer, un bărbat cinstit şi energic, fu pus să se ocupe de administrarea hotelului şi spitalului.

Cu timpul, înmulţindu-se bolnavii, se clădi un alt spital purtând denumirea Marta Coravu şi un sanatoriu botezat: Dinu Balaban. Numele acestea stârneau mirarea, nimeni nu ştia ce legătură aveau ele cu opera lui Magheru. În mijlocul parcului, pe o stâncă înaltă, fu aşezat bustul maestrului Stroia, executat în dimensiuni uriaşe, care domina împrejurimile până la mari depărtări.

După aceea, prinseră a răsări ici, colo, o spuză de vile, restaurante, un cinematograf, aşa încât, aşezarea având destulă cuprindere, lumea se obişnui a-i spune Magherani, după numele ctitorului.

Doctorul Magheru aduse pe tatăl său şi pe bătrâna Fleurie să locuiască împreună şi se căsători cu Marilena Zăvideanu, aproape în taină, pentru că toţi îl credeau însurat cu fiica fostului moşier, acum studentă la Facultatea de medicină. De îndată ce puse la punct treburile personale, avu grijă să se înconjoare de colaboratori destoinici. Făcu apel la câţiva colegi de promoţie care străluciseră în timpul studenţiei şi mai aduse un mănunchi de tineri entuziaşti, medici proaspeţi sau studenţi, pregătindu-i să ducă mai departe, în viitorime, făclia Şcolii de la Magherani, cum fusese botezată de către specialişti activitatea medicală care se desfăşura în aşezămintele de pe valea Oltului, singurele din ţară cu o amprentă ştiinţifică clar definită.

Pentru început, lucrurile mergeau bine, totul fusese pus pe roate. Cele două spitale erau destinate populaţiei sărace (pacienţii internaţi nu plăteau nimic), iar sanatoriul celor cu dare de mână. Priceputul administrator Gherghel chibzuise în aşa fel, ca venitul sanatoriului să acopere cu prisosinţă pierderile suratelor sale.

Bolnavii roiau de pretutindeni, atraşi de mirajul însănătoşirii, căci faima acelui doftor căruia popular i se spunea Sfântul Părere, făcuse ocolul ţării. În fiece zi care ori căruţe transportând schilozi, orbi, paralitici sau arătări omeneşti roase de cancer, oftică şi de alte boli grele, opreau sus la Magherani, unde sălăşluia toată nădejdea lor. Unii dintre ei aflau lecuire grabnică, alţii trebuiau să-şi ducă mai departe calvarul. Dar şi acestora din urmă li se aprindea luminiţa speranţei, se simţeau mai bine de când văzuseră pe doctor, parcă li se unsese pe dinăuntru rănile cu miere. Şi se îmbulzeau să aducă daruri binefăcătorului lor, o oaie, o pereche de curcani, fiecare după putere. Administratorul certa pe ţărani (lăsaţi, măi oameni buni, n-are nevoie domnul doctor de plata voastră, plătesc numai ăia bogaţii). Ţăranii se făceau foc (adică noi n-avem omenie, dacă ne-a făcut bine să plecăm fără a-l răsplăti?)

N-aveau cum, darurile recunoştinţei se cereau primite şi chiar în mână de dumnealui, doftorul cel mare, aşa ţineau morţiş oamenii.

Uneori, veneau la Magherani chiar străini, mai ales de când Ilarie vindecase de amnezie pe baronul de Gauloise, un caz identic cu acela al fostului ofiţer Gherghel. În marea lor majoritate, pacienţii erau din aristocraţie şi mai cu seamă femei nevrotice.

Între timp, Ilarie Magheru dădu la iveală câteva lucrări, printre care una de psihoterapie, care făcu multă vâlvă: unii o criticară vehement, alţii, în schimb, îi aduseră elogii. Printre aceştia se aflau şi profesorul Lambreuil, o somitate în materie. Toate astea avură drept urmare alegerea lui ca membru al Academiei Române. De asemenea, consiliul profesorilor de la Facultatea de medicină din Bucureşti propuse să-i creeze o catedră de Psihoterapie. Ilarie fu nevoit să refuze, timpul lui era din ce în ce mai împuţinat iar prezenţa la Magherani necesară