agitată la culme, plângând cu sughiţuri. Doctorul, alarmat, o aşeză pe un scaun, încercă s-o liniştească. Dar poate cineva să moaie furtuna cu fraze amabile?

— Te iubesc, înţelegi, şi nu pot trăi fără tine. Dacă nu-mi dădeai înapoi picioarele, nu veneam aici, dar mi le-ai dat şi acum alerg după un singur om care eşti tu… Ştiu că nu mă iubeşti, de aceea nu-ţi cer să mă iei de nevastă, lasă-mă numai în preajma ta, altfel mi-e frică să trăiesc… o frică imensă…

Magheru se uită la ea mirat. Nu-i venea a crede ochilor. O zăvideancă să-i cerşească dragostea, umilindu-se astfel în faţa  lui? Unde-i doamna Albu să vadă scena, ea care spunea în glumă: „Dacă pui mâna pe fata asta, ai dat cea mai mare lovitură”. Deocamdată nu poate fi vorba de aşa ceva. Relaţia dintre ei trebuia să rămână circumscrisă între medic şi pacientă, adică rude, aşa cum s-a întâmplat cu doctorul Stroia şi Nadia Garoiu… Mai târziu, vom vedea. De ce să tragem poliţe asupra viitorului?

— Draga mea Marlen, cum aş putea eu să te împiedic de a trăi lângă mine?

— Dacă vrei cu adevărat, jură-mi… Altfel nu te cred… jură-mi pe ce ai mai scump pe lume…

— Ştii prea bine ce am mai scump.

Doctorul îi jură pe cealaltă Marlen.

— O, ce bine-mi pare… Chiar la ea mă gândeam…

Era veselă, alta, îi venise inima la loc. Două Marlene se luptă pentru un bărbat, oricum nu era greu de ghicit care din ele va învinge până la urmă…

— Şi acum, în mod practic, cum facem să fim împreună? Ai vreo propunere?

— Nu. Nu m-am gândit încă…

— Eu, în schimb, m-am gândit.

…Se gândise să plece cu el în alt oraş. Sau undeva la ţară. Şi cu spitalul ce face? Demisionează? Sigur că da, ce-i trebuie? Are să clădească un spital pentru amândoi, fiindcă şi ea vrea să urmeze medicina, să se facă doctoriţă. Dumnezeule, se repetă povestea Nadiei Garoiu! Asta-i prea mult! Spital cu cinci sute de paturi? Cu o mie? Ei-ei!…

— Opreşte-te, Marlen, a-i luat-o razna… Nu ştii ce spui…

— Ba ştiu foarte bine.

— Cine te lasă să-l faci? Eşti de capul tău? Asta costă pe puţin trei-patru milioane. Ce-o să spună ai tăi?

— Binevoiţi a afla, stimate domnule doctor, că peste trei zile, adică la 22 aprilie, subsemnata devine majoră după lege…

— Şi tutela unchiului?

— Ş-a isprăvit cu ea. Aşa că fac ce-mi doreşte inimioara. Pot să clădesc şi zece spitale dacă aveţi poftă, nu unul singur…

— Majora mea dragă, exclamă Ilarie întinzând braţele.

Ea se lipi de pieptul lui şi o sărutare pecetlui legământul cu o putere mai mare decât un zapis.

O jumătate de oră se sfătuiră unde să ridice spitalul lor. (La Zăvideni? La Merişani?) Nu, mai bine în altă parte, undeva într-un loc pitoresc, pe platforma deluroasă a Oltului, sau pe o terasă mai cuprinsă. Acolo avem un climat dulce, înălţimea nu depăşeşte 400 metri, s-ar putea face chiar expuneri la soare. În plus, dispunem de izvoare minerale, aşa încât, tratamentul climatic se conjugă de minune cu cel balnear.

— Într-una din săptămânile viitoare ne repezim să alegem locul, ce zici?

— Săptămânile viitoare? Nu! Poimâine, sâmbătă. N-avem timp de pierdut…

Doctorul o măsură din priviri:

— Bună fată! A început să vrea cu tot dinadinsul.

Sună telefonul. Doctorul Duţescu îl vesti că primise ordinul ministerului sănătăţii privitor la reintegrarea în funcţie.

— Prea târziu, Barbule, îi răspunse Magheru şi depuse receptorul fără altă explicaţie…

II

Chiar în seara aceleiaşi zile, doctorul fu chemat acasă la Tache Simedru. Bătrânul, în halat şi papuci, îl aştepta, lângă pat, tolănit pe un fotoliu imens.

— Doctore, m-a anunţat Doamna Veşnicia să poftesc în audienţa pe care i-o solicit mereu de zece ani. Ştiam c-o să mă primească. De altfel, din ceea ce ne aşteaptă e singurul lucru pe care îl ştim.

Magheru surâse imperceptibil:

— Dac-aşa-i vorba, de ce ai trimis după mine?

— De fapt, am nevoie de un duhovnic, însă te-am preferat pe dumneata, pentru că mă bate şi alt gând în afară de spovedanie. Nu, nu te mira… Faci mai multe parale decât un preot, iar eu nu mă duc la Doamna de dincolo dacă nu-mi descarc cugetul, în ruptul capului! Dacă n-am făcut-o când trebuia, măcar acum în ceasul al doisprezecelea…

— Ştiu, ai comis o crimă…

Moşneagul tresări.:

— De unde ai aflat?

— „Ştiu” fără să-mi fi spus cineva. Şi sunt sigur de asta.

— Da, aşa e. Acum şase decenii (avea, deci moşneagul, vreo treizeci de ani) am ucis cu premeditare un om (exact ceea ce am bănuit) şi i-am luat soţia (va să zică, o crimă pasională). Trebuie să ştii că nelegiuirea mea nu intra în prevederile codului penal (Oho, sunt atâtea fapte care scapă de pedeapsă). Dacă îmi venea poftă s-o strig mulţimii în piaţă, nu păţeam nimic (Ce-o fi făcut, Dumnezeule mare?) Cu toate astea, n-am putut şi pace. De câte ori mă hotărâm s-o dau în vileag, tot de atâtea ori trebuia să renunţ: mi se încleşta gura, deveneam mut fără să vreau. (Un om dizarmonic, fără echilibru interior…) În fine, n-am reuşit niciodată să mă pun de acord cu blestemata mea conştiinţă. Acum bănuieşti – cred – de ce ţi-a sărutat mâna un ins atât de ticălos ca mine. (Ciudat exemplar uman!) De curând, împins de teribilul dumitale exemplu, m-am spovedit hârtiei, scriind totul exact cum s-a întâmplat. Cele două cărţi publicate mai demult sunt nişte tâmpenii, n-au nimic din viaţă, îţi plac când le citeşti aşa cum ai bea o limonada… Astălaltă, dimpotrivă, e ruptă din mine, hârşt! am tăiat o halcă de carne. Uite manuscrisul… Te rog încredinţează-l unei edituri după ce închid ochii. Dincoace, e testamentul: îţi las toată averea…

— Mie? De ce? Ce raţiune are? se miră doctorul (Ce l-a  apucat? Zău, moşneagului ăstuia îi lipseşte o doagă).

— N-am pe altcineva. Asta e raţiunea! Dispreţuiesc pe toată lumea, în frunte cu mine. Numai dumneata singur faci excepţie şi mă închin în faţa dumitale! (Ah, e nebun de-a binelea, dar atât de simpatic!)

— Nu ai rude, fraţi, surori? (Nu se poate să nu aibă.)

— Pe nimeni! strigă furios bătrânul. Toţi au murit. Numai eu m-am uitat trăind atât de mult şi de inutil. Nu te speria, nu-ţi las marea cu sarea: