În timpul războiului, vrând să plec într-o comună învecinată, maşina s-a defectat. M-am întors la spitalul diviziei tocmai când îi aduseseră pe fostul maior Dordea, pe care l-am operat îndată. În lipsa mea cine i-ar fi făcut trepanaţia?

Dar lucruri de-astea mi-s-au întâmplat zeci şi sute, fără exagerare. Şi atunci se naşte întrebarea stranie: nu cumva subconştientul sugerează şi impune uneori acte mai împlinite sub raportul conţinutului decât acelea trecute prin sita conştiinţei?

E destul de temerar să susţină cineva o astfel de teză, dar în cazul meu e o dovadă concludentă, de neclintit. Mi-am realizat în fine, visul meu drag, hrănit cu ogoare de iluzii, dar şi sfârtecat de talazurile deznădejdii. Cu toate astea, drumul spre înfăptuire fusese altul decât acela pe care mi l-am închipuit. Oare cel dintâi avea atâtea lipsuri ori carenţe, încât, urmat pas cu pas, n-ar fi dus la atingerea ţelului urmărit? Dacă, de pildă, aş fi plecat în ţările medicinii avansate, apoi în Indii, ca să întreprind cercetările ce-mi propuneam, având bineînţeles la îndemână mijloacele materiale, eram oare în măsură să obţin vindecările de astăzi?

Greu de crezut!

Încercările care mi-au răscolit existenţa (catastrofa de la Pietroasa, presupusa crimă, procesul), deşi în aparenţă potrivnice planului meu, au îngăduit totuşi glodurilor reprimate să prelucreze în tihnă materialul de viaţă existent şi să găsească în rezervele interioare soluţia cea mai bună. Poate chiar ele mi-au sugerat comiterea presupusei crime, ca să-mi provoace mustrările de care aveau nevoie pentru purificarea sufletului. Căci nimic nu spală, şi nu oţeleşte mai vârtos decât căinţa. Suferinţele pe care le-am îndurat nu-mi devastaseră universul interior, ci dimpotrivă, îl înfloriseră, copleşindu-l cu acea tărie morală de care îmi pomenise Tache Simedru. Nu de studii suplimentare aveam nevoie, ci de prefacerea din rădăcini a fiinţei mele sufleteşti. Asta era partea de căpetenie pe care raţiunea omisese s-o prevadă, dar de care subconştientul ţinuse neapărat seama.

Acum, primenit, după baia de suferinţă şi întărit de conştiinţa harului, simt în mine puterea herculeană de a face bine Omului, eliberându-l de durerea care-i transformă viaţa într-o pedeapsă fără vină. Dar cu o condiţie: să aibă încredere nestrămutată în puterea mea, căci nu medicul îl tămăduieşte, ci propria-i credinţă. Pentru că eu nu fac nimic altceva decât declanşez tainicul resort al vindecării.

În timp ce aşterneam pe hârtie aceste gânduri, Marlen Coravu stătea aplecată pe umărul meu şi îmi urmărea scrisul. Mi-am adus aminte de călugărul negru cu care Kovrin, eroul unei nuvele a lui Cehov, stătea mereu la taifas vorbind despre fericire. Soţia lui Kovrin, trezindu-se, cătă cu spaimă la bărbatul ei care tot gesticula şi râdea de unul singur. – Cu cine vorbeşti? Spune-mi cu cine? Căci aici nu se află nimeni. Tu eşti bolnav, dragul meu, ţi-e mintea secătuită, trebuie să te cauţi. Femeia plânse şi când se lumină de ziuă, alergă după medic. În sfârşit, profesorul Kovrin se făcu bine, nu mai conversa cu vedenia lui, nu mai era vesel, fericit, devenise un om serios, rezonabil, la fel cu ceilalţi oameni şi se plictisea de moarte. El însuşi spunea: – E drept, aveam vedenii, dar pe cine supărau ele? Cui făceau rău? Ce fericiţi au fost Buda, Mahomed sau Christos că rudele nu s-au grăbit să îi vindece de extazele lor! Dacă îi îndopau cu bromură, ori îi sileau să facă o cură de lapte, cine şi-ar mai aduce aminte de ei?

Eu n-am rude, nu-mi pasă de părerile mediocrităţii şi îmi place să stau de vorbă cu tine, Marlen, chiar dacă acest lucru seamănă un pic cu nebunia.

— Stai, Marlen, ia loc, draga mea, lângă mine…

Ea făcu întocmai. Se aşeză uşor, fluidă, pe fotoliul din faţa mea şi aşteptă cuminte să-i spun ce aveam de spus.

— Tu ştii, tu simţi că îndelung aşteptatul nostru ceas a bătut? Iată-mă ajuns medic aşa cum ai dorit, chiar mai mult decât ai dorit. Deşi la primii paşi, sunt în stare să vindec, am vindecat chiar câteva cazuri după metoda psihoterapiei mele. Te bucuri, Marlen, de asta?

Faţa ei se scălda în fericire.

— Sigur că te bucuri la fel ca mine. Dar în bucuria asta mă roade un mare necaz: numai ţie, cea dintâi făptură de pe lume pe care aş fi vrut s-o ajut, nu-ţi pot face nimic.

Cuprins de o revoltă crâncenă, am strigat:

— De ce nu te-ai îmbolnăvit acum? Spune, de ce?

— Dacă mă îmbolnăveam acum, tu nu ajungeai medic, Iluş, ci altceva. Dorinţa mea te-a mânat pe acest drum, trebuie să recunoşti.

— Aşa e! Şi tot datorită ţie l-am cunoscut pe doctorul Stroia…

Cerule! Această frântură de dialog, ca un fulger de lumină, mi-a relevat adevărul. În sfârşit înţeleg, am înţeles că dragostei noastre, dragostei mele pentru Marta, îi datorez tot ce am făcut şi mai ales ce voi face de aci înainte. Şi acest proiect uriaş care ia fiinţă şi îi cresc aripi gigante, va trăi şi va învinge, pentru că are la temelie dragostea. Dragostea noastră neîmplinită va împlini idealul rămas de pe urma ei, şi pentru care a fost necesară o jertfă atât de mare: viaţa Marlenei.

Doctorul Magheru se ducea aproape zilnic la fiica lui Zăvideanu. Petreceau amândoi o oră, două, în preajma unui trio inseparabil – Beethoven, Chopin, Mozart – care le deschidea ferestre spre delectări înalte. Prezenţa doctorului devenise fetei atât de necesară, ca aerul pe care îl respira, încât dacă lipsea o zi, sau chiar dacă întârzia puţin, fiinţa ei era apucată de panică.

Ilarie îşi dădea seama că îl iubeşte (şi lui i-era dragă, nici vorbă), dar acum îl absorbeau alte preocupări, înfăptuiri de seamă băteau la uşă, de unde răgaz pentru jocul acesta amoros, care, nu se ştie ce drum poate apuca? Şi apoi, mai găsea loc în inima lui o altă dragoste peste aceea a Martei Coravu al cărei altar rămânea mereu neatins? De aceea, trecând la prudenţă, rări vizitele muzicale, folosind diferite pretexte pentru a nu se angaja prea mult.

Naivă încercare! Într-o după amiază, se pomeni cu domnişoara Zăvideanu, descompusă la faţă,