class="t6">rere săvârşise încă o vindecare miraculoasă. La locuinţa fostului ofiţer, pe strada Viilor, era un pelerinaj necontenit, mai ales de femei care, arse de curiozitate, voiau să afle cum s-a întâmplat minunea.

Nu mai târziu decât a doua zi, doctorul Magheru fu chemat de acasă la Ghibănescu-Statuie. Soţia prefectului, mult mai tânără decât el, suferea de o nevroză căreia specialiştii de la Bucureşti nu-i veniseră de hac. Magheru, în trei şedinţe de hipnotism, o vindecă.

— Domnule doctor, îi spuse prefectul pe când pleca, nu pot afirma că eşti făcător de minuni sau sfânt, cum zice lumea, dar un adevărat maestru eşti cu siguranţă.

— Vă rog, domnule prefect, nu trebuie să exageraţi…

— De loc! De loc! În orice caz ai ceva deosebit în dumneata, o putere de care nu-mi dau seama, să zicem magnetică. Eu simt acest lucru, sunt convins de el, te rog să mă crezi…

— Asta, da! Cred că am. Aţi intuit just.

— Ei, vezi? făcu entuziasmat prefectul. Acum te rog să-mi spui ce-ţi datorez?

— Nimic, domnule prefect. Medicina mea e fără bani. Dacă vreţi să mă jigniţi, oferindu-mi un onorariu, nu mai calc altă dată în casa dumneavoastră.

Pe aceste cuvinte, Magheru plecă, iar Ghibănescu rămase locului să se mire: aşa ceva nu i se mai întâmplase.

Chiar în seara aceea, peste bucuria doctorului veni un necaz. Avea mare nevoie de o sumă de bani pentru că proprietăreasă venise la el, îi ceru ei un împrumut.

— Eşti sărac lefter? se miră doamna Albu. Tocmai venisem după chirie şi când colo văd că trebuie să-ţi dau eu bani. Nu înţeleg cum topeşti gologanii, trebuie să fi încasat sume respectabile cu vindecările acelea…

Magheru îi explică anevoie cum stăteau lucrurile.

— Doctore, eşti ori nu eşti în toate minţile? Hai, înţeleg cu ofiţerul cela, că-i sărac, dar să faci pomană cu Şerban Voinea sau cu Ghibănescu, care înoată în aur până-n gât, asta e nebunie curată. Nu te împrumut cu niciun ban, aşa să ştii… Fă bine şi lasă-mă-n pace!

Plecă supărată foc, dar după o oră, îi trimise banii.

CAPITOLUL 2 MEMORIAL VII

(din însemnările doctorului Ilarie Magheru)

 

Remarca prefectului Ghibănescu-Statuie, că aş poseda o putere supranaturală, m-a obsedat mult. Cum observase el, de obicei distrat, şi de ce mi-o spusese tocmai el, taciturn notoriu? Simţurile-i, desigur, o percepuseră, era prea evidentă această însuşire ca să fie trecută cu vederea. Pentru mine, însă, devenise o certitudine. În ultima săptămână, ori de câte ori mă uitam în oglindă, mă uimea incandescenţa ochilor. Arătau ca două minuscule faruri în care se mistuia o flacără ciudată, cu intensităţi deosebite, câteodată crescând într-o măsură atât de mare, încât mă temeam să nu-mi ia foc fiinţa. Asemenea ochi o fi avut şi celebrul Charchot, care a fost cel mai mare medic al vremii sale? Maestrul Stroia îmi spunea că uimitoarele priviri ale acelui om le puteai deosebi din câteva mii laolaltă.

De când am căpătat puterea asta? În orice caz, de foarte curând, fără a-mi da seama cum şi ce fel s-a întâmplat lucrul. Când am vindecat-o pe Marlen, o aveam – sigur o aveam – altfel, încercarea ar fi dat greş.

Ciudată a fost povestea asta! Am simţit instantaneu dorinţa de a o revedea! N-o văzusem de câteva luni de zile, habar n-aveam dacă se întorsese din străinătate. Ajungând, deci, în faţa locuinţei sale, eram pregătit să mă mulţumesc eventual numai cu această operaţiune de recunoaştere în ipoteza că ea nu-i în ţară. Nici prin gând nu-mi trecea cele ce aveau să se întâmple. Când slujnica mi-a spus că fata s-a întors de la Viena, şi că doctorii de acolo încă nu-i găsiseră leacul, ce mi-a venit să-i strig că eu îi voi găsi leacul? Această replică a debitat-o altcineva. Nu-mi aparţinea personal, în schimb mă angajase. Şi tot ceea ce a urmat era al altcuiva, un ins cuibărit în fiinţa mea, care conducea cu o precizie savantă lucrarea pe care trebuia s-o execute pentru mine şi în numele meu.

Oricât aş vrea, nu pot să-mi recunosc paternitatea acestei vindecări. A acţionat o voinţă superioară voinţei mele, iar eu am fost numai o unealtă docilă de care s-a slujit? Indiferent cum şi în ce fel s-a întâmplat faptul, e cert că obţinusem o biruinţă spectaculoasă, pe care ştiinţificeşte mi-o explicam, în timp ce renumiţi specialişti din străinătate au dat greş pe tot frontul.

Urmează, după cum se ştie, încă două victorii medicale, e drept, de mai mică însemnătate, însă pe aceeaşi linie.

Vindecam acum pe bolnavi fără medicamente, folosind acea forţă interioară de care vorbise cândva Epictet. Iată-mă, aşadar, medicul care visam să devin din clipa când am avut hotărâtorul dialog cu modelul meu, doctorul Stroia. Marele proiect pe care l-am hrănit în anii adolescenţei începea să se înfăptuiască fără psihanaliză, fără Coué, fără metodele lui Dubois, Bernheim şi alţii, fără yoga şi practicile acestei doctrine, fără studii de specializare în Franţa, Germania, Italia şi Austria. Ci numai prin mine însumi, cu propriile mele mijloace, cu vrerea mea!

Ciudat! Viaţa e atât de plină de ciudăţenii, încât a le dezlega înseamnă, mai degrabă, a le înmulţi decât micşora. Într-adevăr, foarte ciudat! Ce anume s-a petrecut? Ce proces psihic m-a scos la liman atunci când mă aşteptam mai puţin? Nu cumva gândurile mele din serviciul idealului pe care mi-l croisem (deşi temporar alungate din planul conştiinţei datorită celor petrecute la Pietroasa) activaseră totuşi subteran, pe îndelete şi răzbătuseră de curând la suprafaţă, coapte, pârguite, ca un fruct al unor îndelungi şi decisive preocupări? Nu ele mi-au ales drumul pe care trebuia să merg şi îmi dictau de acolo, din postul lor de comandă, faptele pe care trebuia să le săvârşesc?

Pe vremea studenţiei, mă duceam la spitalul Colţei, de obicei pe un anumit traseu. Odată însă, preocupat de o problemă, n-am prins de veste că apucasem pe alte străzi, decât atunci când m-am pomenit chiar în faţa clinicii. Paşii m-aduseseră tot acolo, dar pe un drum mult mai scurt decât celălalt.

Altă dată, ducându-mă la redacţia revistei Viaţa medicală ca să predau un material pentru un concurs de specialitate dotat cu premii, am constatat cu surprindere că… uitasem manuscrisul acasă. Dar în