nu-i venea să creadă ochilor… Se mai uită o dată. De-adevărat, domnişoara mergea cu picioarele ei, nu era vedenie.. Alergă ca nebună prin odăi să dea de ştire stăpânilor.

— Coniţă, domnişoara umblă, veniţi fuga s-o vedeţi în grădină! A făcut-o bine domnul doftor…

— Care doctor?

— Domnu’ doftor Magheru… care altu’?

— Cum se poate? Cine l-a chemat? Când a venit?

— Adineauri, coniţă, eu i-am deschis. Zicea că dacă străinii n-au găsit leac pentru domnişoara găseşte el şi uite că a găsit, n-a fost minciună!

De faţă era şi doctorul Preda, medicul casei, care tocmai făcuse doamnei Voinea o injecţie. Ea îl întrebă:

— Ce zici, doctore, de asta?

— Încă nu pricep nimic. Să vindeci instantaneu o paraplegie? De necrezut! În orice caz foarte ciudat…

Tocmai atunci intră pe uşă Şerban Voinea şi Henriette, guvernanta. Toţi coborâră în parc să vadă ce s-a întâmplat. Marlen, chiuind, scăldată în soare, alergă în braţele guvernantei:

— Riette, je suis guérie! Je suis guérie!

În clipa aceea, Magheru îşi aduse aminte, prin asociaţie, de povestirea maestrului Stroia despre bolnava cu plăgi ulceroase de la Lourdes care striga tot aşa: je suis guérie! Je suis guérie!

Henriette o îmbrăţişă, plângând de bucurie. O îmbrăţişară şi ceilalţi emoţionaţi, minunându-se de vindecarea fetei. Nu era puţin lucru să-şi recapete sănătatea după atâţia ani de suferinţă, în care timp familia cheltuise o avere cu tratamente la medici renumiţi din ţară şi mai ales de peste hotare.

Şerban Voinea se adresă lui Magheru, rămas oarecum stingher, în sărbătoarea familială pe care o declanşase:

— Domnule doctor, mă închin în faţa ştiinţei dumitale…

— Şi eu, colega, te felicit din toată inima, se alătură medicul Preda. Dar spune-mi rogu-te, cum ai procedat? Sunt foarte curios să aflu…

— N-a fost decât o simplă experienţă care a reuşit şi atâta tot…

Şerban Voinea obiectă:

— Această simplă experienţă puteau s-o facă şi somităţile medicale cărora m-am adresat. De ce n-au făcut-o? Să nu le fi trecut prin devlă?

— Tot ce se poate! Eu la ce m-am gândit? Aflasem că domnişoara Zăvideanu, din cauza puternicei emoţii, produsă de decesul mamei… a făcut paraplegia.

— În mod inexplicabil pentru mine, întrerupse Preda.

— Nu tocmai inexplicabil, pentru că este dotată cu o sensibilitate excesivă, aş zice bolnăvicioasă. O fată normală n-ar fi păţit nimic. Mă temeam să nu aibă vreo leziune cerebrală, dar n-a avut. În tot cazul, influxul nervos a încetat de a-şi mai exercita acţiunea asupra contracţiei musculare, ţesutul muscular rămânând însă indemn. Ori, când m-am apropiat adineauri pe furiş de ea şi am strigat-o, i-am provocat o emoţie tot atât de violentă ca şi prima, încât s-a restabilit circulaţia normală a influxului nervos în membrele paralizate. Asta-i tot!

— N-am înţeles prea mare lucru, zise Voinea, dar eşti formidabil, doctore!

— Da, da, confirmă Preda, are stofă tânărul nostru!

— Grija mea cea mare a fost producerea corectă a acestei emoţii. Dacă intensitatea ei era mai redusă nu obţineam nimic. Însă am calculat cu precizie, ţinând seama nu numai de anumiţi factori, dar şi de anume condiţii…

Aceste anume condiţii le trecu sub tăcere. Erau şi greu de explicat. Cum să le spună că Marlen, dintr-o pudoare legată de un sentiment proaspăt născut (şi intimitatea dintre ei era o dovadă), îşi ascundea boala faţă de el, repetând poate exemplul unui caporal din timpul războiului, care primind la spital vizita logodnicei sale îi tăinuise că o ghiulea i-a retezat amândouă picioarele… Ori faptul că Magheru strigase fata prin surprindere, nu însemna încă nimic, emoţia fusese produsă din descoperirea infirmităţii ei de către acela care nu trebuia s-o afle.

— Doctore, îţi mulţumesc încă o dată şi aştept să-mi trimiţi nota de plată.

Magheru surâse larg:

— Nota? O, domnule Voinea, mă consider plătit şi răsplătit cu satisfacţia mea personală…

— Dragă colega, astfel de gesturi, iartă-mă, dar mi se par cam… deplasate. Noi, medicii, gândeşte-te, avem şi stomac…

— Din fericire, eu n-am… i-o reteză scurt Magheru.

Moşierul nu mai insistă. După-amiază, soţia, curioasă, îl întrebă în treacăt:

— Cât te-a costat minunea, Şerbane?

— Draga mea, minunile astea nu costă niciun ban. Se vede că aşa-i regula…

— Cum? Nu i-ai plătit nimic doctorului?

— A refuzat net onorariul… Ce era să fac? zicea că se mulţumeşte cu propria-i satisfacţie.

— Hm! Mi-e teamă să nu-i rămânem datori vânduţi…

Voinea nu înţelese unde bătea nevastă-sa, nici n-avu curiozitatea să afle.

II

Cum era de aşteptat, vindecarea fiicei lui Zăvideanu stârni altă vâlvă în oraş. Lumea nu vorbi câteva zile decât despre acest eveniment, denaturând, bineînţeles, împrejurările şi mărindu-i proporţiile. Dar în mahalalele Piteştiului şi în comunele învecinate, ceea ce se petrecuse fu pecetluit drept o minune, iar doctorul care o săvârşise, un adevărat sfânt, Sfântul Părere. Porecla aceasta, care de la un timp se destrăma pe-ncetul începu iarăşi să umble din gură-n gură.

Chiar şeful spitalului comunal, Barbu Duţescu, îi atrase atenţia lui Magheru:

— Nu ştiu dacă trebuie să te felicit, că ai ajuns „sfânt”! Drumul pe care mergi e foarte pretenţios: cere să faci mereu minuni de-astea. Întrebarea e: ai să reuşeşti?

— Să fim înţeleşi, Barbule, eu nu fac minuni, ci obţin uneori vindecări mai deosebite, ca să nu le spun senzaţionale.

— Mă rog, ce înţelegi prin senzaţional?

— Ceea ce înţelegea Léon Blum când a spus: dacă mă muşcă un câine e ceva obişnuit; dacă muşc eu câinele, atunci e ceva senzaţional. Cât priveşte sfinţenia… s-o lăsăm baltă.

Dar spre marea surprindere a acestuia, Magheru obţinu după câteva zile o nouă vindecare senzaţională a unui caz care, din păcate, îl avusese sub supraveghere în spital. Era vorba de fostul ofiţer Gherghel Ion din infanterie, rămas de pe urma războiului cu o psihoză: într-o luptă la Muncel, fusese îngropat de pământul răscolit de un obuz, şi fără să-şi piardă viaţa, îşi pierduse în schimb memoria. În anii de după război, fratele său, Ilie Gherghel, contabil-şef la biroul de cereale al lui Şerban Voinea, îl duse la o seamă de medici psihiatri care nu reuşiră să facă nimic. Auzind de vindecarea nepoatei patronului său, contabilul-sef se adresă doctorului Magheru. Acesta, după ce fu pus în cunoştinţă de antecedentele pacientului şi se încredinţă că n-are nicio leziune cerebrală, îl hipnotiză, sugerându-i scene familiale mai importante şi într-o jumătate de oră, bolnavul se trezi vindecat, cu memoria revenită.

Un nou val de uluire se abătu asupra oraşului: Sfântul Pă