Câţiva prieteni, în frunte cu Dordea, se gândiră să organizeze la club un banchet în cinstea doctorului. El refuză cu încăpăţânare. Pentru ce sărbătorire? Ce faptă săvârşise el? Erau caraghioşi oamenii ăştia, zău aşa! Nu-i trebuie nici banchet, nici sărbătorire, nimic! Să-l lase în pace, să-şi vadă de treburi! Ajunsese la o răscruce importantă, i se deschiseseră în faţă mai multe căi… Pe care să apuce? Vechiul drum bătătorit de gânduri, la capătul căruia se înălţa statuia de binefăcător al omenirii, era prea lung şi anevoios, iar el prea obosit, cu puterile sleite de eforturi zadarnice ca să-l mai poată străbate. Ar trebui să se nască a doua oară pentru a-şi realiza marele proiect care-i dinamizase viaţa până acum. Atunci s-ar fi cunoscut mai temeinic pe sine, şi-ar fi dat seama că o tranzacţie cu conştiinţa lui era imposibilă, el nu putea organic să fure, aşa cum îşi închipuise că o să facă. Dacă dispunea la timp de aceste date ar fi fost scutit de drama pe care o trăise.

Asta-i, n-avea încotro, va abandona proiectul! Viaţa e aspră, oamenii sunt siliţi să renunţe la visurile lor, să-şi croiască alte visuri pe măsura realităţii. Aşadar, renunţare pe tot frontul. Şi totuşi, ar putea să găsească la Magda Băleanu banii trebuincioşi.

Nu! Nu! În ruptul capului! Cu femeia aceea nu vrea să mai aibă a face. E mai cinstit să fure decât să-i obţină atât de ruşinos, vânzându-se. Şi-ar crea un complex de inferioritate aşa de puternic, încât eul moral s-ar duce pe copcă. E de neînţeles cum se angajase în acea aventură urâtă din care ieşise totuşi întreg, nevătămat. Îşi acorda însă circumstanţe atenuante, se afla pe atunci în plină criză. Bine că nu săvârşise fapte mai degradante.

Tot cumpănind, Ilarie Magheru ajunse la concluzia că mai sănătos ar fi să nu ia nicio hotărâre. Până una alta, va merge pe drumul pe care se află! Partizanul unui unic ideal în viaţă, nu poate să facă altfel. Mai târziu, vom vedea! Acum aşteaptă decizia ministerului de repunere în drepturi la spitalul comunal. Doctorul Barbu Duţescu îi spusese că a telegrafiat la Bucureşti şi în câteva zile are să sosească ordinul.

Bine, nu era nicio grabă în privinţa asta. Se bucura de libertate ca un şcolar în vacanţă. Şi deodată îl cuprinse un dor nelămurit de Marlen, fiica Zăvideanului. Nu mai ştia nimic de ea, trecuseră aproape zece luni de la plecarea fetei la Viena. O fi făcut ceva pe-acolo?

Gândind aşa, Magheru se îndreptă pe bulevardul Şerban Vodă, unde locuiau Zăvidenii, drum pe care odinioară îl bătuse de atâtea ori. Măcar să treacă pe lângă casă, să adulmece aerul ei. Ziua era senină, luminată, pomii înverziseră, în văzduh plutea sărbătoarea primăverii. Când ajunse în dreptul grădinii, zări printre uluci o arătare albă pe alee.

„Asta-i Marlen!”

Era în cărucior cu spatele. O cunoscu şi aşa, de departe.

„Ea e. S-a întors şi eu habar n-aveam. Se plimbă prin grădină bucuroasă de primăvara cea nouă.”

Fără a mai sta pe gânduri, pătrunse în casă. N-o găsi pe guvernantă, plecase în oraş. Una din slujnice, recunoscându-l, îl spuse că domnişoara a venit chiar azi-noapte cu trenul de la Viena.

— Cum se simte? E mai bine acum?

— Tot aşa… Niciun doctor nu-i găseşte leacul.

Ilarie Magheru repetă maşinal replica:

— Niciun doctor nu-i găseşte leacul? şi numaidecât completă peremptoriu, definitiv: Ei bine, am să-l găsesc eu!

Slujnica îl măsură cu o privire mirată:

— Dumneavoastră?

Magheru n-avu timp să observe surâsul neîncrederii. Toată fiinţa lui se cutremurase la ivirea acestui gând scos în vileag. Alergă în grădină ca un halucinat, vrând parcă să dea la o parte pomii ca să-şi facă loc de trecere, deşi pe alei avea atâta lărgime. Când ajunse la câţiva paşi în spatele infirmei, o strigă cu putere:

— Marlen!

Fata, surprinsă, întoarse capul făcând o mişcare involuntară de a se ridica. Doctorul nu-i lăsă timp, o luă de mână ca şi cum nu ştia că-i paralizată şi ea se pomeni în picioare, fără să-şi dea seama, năucă, ameţită de neprevăzutul acestei întâlniri…

Doctorul o îmbrăţişă decent şi-i luă braţul să facă o plimbare împreună. Ea ar fi vrut să-i spună că nu se poate, picioarele ei sunt bolnave, dar văzu că făcuse deja câţiva paşi… că mergea… că putea să meargă… călca sănătos pe pământ… Se agăţă puternic de braţul lui şi păşi încă o bucata de alee, scoţând mici ţipete de mirare, după care izbucni vulcanic:

— Doctore, m-am făcut bine! Sunt în stare să umblu!

Copleşită de avalanşa bucuriei, fata îl potopi de sărutări pe obraji, pe ochi, pe gură, unde nimerea.

Dintru început, Magheru, buimac de fericirea izbândirii, păru străin de spontana izbucnire a fetei, dar repede îşi veni în fire şi gustă, emoţionat, dulceaţa sărutărilor.

Gândi în sinea lui:

„I-am luat un preţ prea mare. Atâtea sărutări, atâtea milioane! Plus satisfacţia mea personală – un miliard. Doamne, ce bogat am devenit într-o singură clipă!…”

Continuă plimbarea pe aleea principală. El o ţinea de braţ cu grijă.

— Ce s-a întâmplat? Cum m-am înzdrăvenit, aşa… ca din senin? Trebuie să-ţi mărturisesc, doctore că…

— Ştiu, ştiu totul…

— Ştiai că eram paralizată?

— Sigur că da. Să nu mai vorbim de asta. Acum mergi singură, hai, să te văd!

— Mi-e frică! Ţine-mă mai departe.

— Mergi neţinută, când îţi spun! Ai încredere în mine… S-a restabilit influxul nervos. Acum nu mai ai nimic!

Îl ascultă. Parcurse o bucată de alee nesprijinită, dar clătinându-se puţin.

— Perfect. Acum facem înconjurul parcului de două-trei ori.

— Ba nu, de o sută de ori… Am uitat să mai merg…

După primul tur, obosi. Se aşeză să se odihnească pe o bancă, în faţa căruciorului cu două roate.

— Să nu mai pleci de lângă mine, doctore drag… fără dumneata  mi-e teamă de toate… Uite, chiar de căruţul acela groaznic.

— Îl punem la vechituri…

— Nu! Sfărâmă-l! Nu vreau să-l mai văd! Calcă-l în picioare!

— Chiar aşa am să fac.

Dar nu-l călcă în picioare, îl ciopârţi cu o scurtătură de lemn prefăcându-l într-un morman jalnic de bucăţi.

— Aşa, aşa! striga Marlena, bătând voioasă din palme.

Servitoarea, care întâmpinase pe Magheru, văzu pe fereastră cum umblă stăpână-sa prin parcul casei. Scoase un ţipăt,