să mă roadă blestemata îndoială. Dacă, totuşi, Kaminski m-a amăgit cu miraculosul disc? De unde ştiu eu că acarul e acela care a vorbit şi nu un interpus? Aveam contraargumente destule să dărâm neroada mea susţinere, însă în dialogul cugetării interioare când tai capul unui gând cu sabia altuia, ies la loc alte zece capete. Balaurii acestor gânduri nu se stârpesc lesne, îi cunosc atât de bine…

Făcând calea întoarsă, am apucat-o spre locuinţa colonelului Dordea.

— E acasă domnul colonel?

— Chiar acum cinci minute a venit, mi-a răspuns un vlăjgan de vistavoi.

Dordea, bunătatea în carne şi oase, mă primi cu braţele deschise:

— Ce-i, tăticule, ce s-a mai întâmplat? Vuieşte tot oraşul din pricina dumitale… Aşa ceva n-a mai fost de la Adam şi Eva şi dacă-mi dai voie…

M-aşteptam la asemenea fraze care aveau ceva sforăitor în ele. La ce bun să le continue? M-am apropiat de el şi luându-i mâinile într-ale mele i-am spus:

— Jură-mi pe viaţa şi pe cinstea dumitale de militar că nu-mi ascunzi adevărul.

Ofiţerul mă privi cu ochii holbaţi de mirare:

— Ce adevăr? Despre ce-i vorba?

— Să ştii că de destăinuirea dumitale atârnă liniştea… (ce zic eu liniştea?) atârnă viaţa mea… Juri?

— Bine, jur pe onoarea mea că-ţi spun adevărul.

— Uite ce este: n-ai uneltit salvarea mea în înţelegere cu Kaminski aruncând crima pe spinarea acarului?

— Ce? Ce? Eu de conivenţă cu polonezul?

Colonelul îşi făcu o cruce pe piept.

— Doamne, ce-mi fu dat să aud! Pe conştiinţa mea îţi declar, tăticule, că nici prin minte nu mi-a trecut aşa ceva, nici în vis n-am visat.

— Aşadar nu-i adevărat?

— Sigur că nu, mai e vorbă? Zău că nu eşti întreg la minte. În loc să te bucuri că ai scăpat de năpastă, îţi cauţi singur noduri în papură? Păi, zău aşa…

— Mulţumesc, nene colonele. Mi-ai redat liniştea… La revedere!

— Unde pleci? Nu te las nici mort… Stai să mâncăm împreună… Sunt singur, singurel, nevasta e plecată la Iaşi, s-a-mbolnăvit maică-sa… Şi chiar ai putea să dormi la mine în prima noapte de libertate… Să nu zici nu, că mă supăr foc, doctoraşule… nu-ţi mai vorbesc o sută de ani…

…Am rămas. Timp de câteva ore a urmat, de o parte şi de alta, un potop de vorbe. Colonelul Dordea nu era un intelectual rafinat, lecturile sale se mărgineau la câţiva autori de a doua şi a treia mână, dar dobândise o experienţă bogată de viaţă. Din pălăvrăgeala lui am reţinut însă două replici. Prima:

— Doctore, să ştii că în viaţă numai cei care înving au dreptate.

A doua:

— Tăticule, sunt sigur îmi spune inima, că dumneata ţi-ai construit o statuie din suferinţele prin care ai trecut. Să n-apuc ziua de mâine dacă te mint…

L-am îmbrăţişat pentru vorbele astea.

EPILOG „SFÂNTUL PĂRERE”

 

CAPITOLUL 1 TREI VINDECĂRI I

Lovitura de teatru din sala tribunalului topi inerţia urbei, stârnind un vuiet incomparabil mai mare decât toamna trecută, când doctorul fusese arestat. În toate locuinţele, la club, prin localuri, bodegi, şi, în fine, pretutindeni, se comenta copios această afacere cu adevărat senzaţională. Era unicul subiect de discuţie.

— Ei, te-ai convins, dragul meu, că flerul meu e cu adevărat infailibil? Deşi cercetările porniseră pe o pistă greşită, am găsit, datorită lui, drumul cel just, perora Kaminski la un pahar de vin în tovărăşia lui Şerban Voinea.

— Eşti genial, pre legea mea! Spuneai, mi-aduc aminte, că ucigaşul nu poate să fie decât cineva din personalul staţiei unde s-a întâmplat catastrofa. Chiar aşa a fost!

Judecătorul, surâzând măgulit, adăugă:

— N-am să uit stupefacţia care m-a cuprins când a venit doctorul să se predea. Îmi venea să crap de ciudă, să mă dau cu capul de toţi pereţii… Cum de m-am putut înşela într-aşa hal? Şi când colo… În orice caz, jocul aparenţelor e foarte primejdios: prinde consistenţă unde convingerea nu are rădăcini puternice.

Ziarele din Bucureşti trimiseră reporteri care, arşi de nostalgia senzaţionalului, dădură proporţii fabuloase acestui caz. Dezbaterile procesului, cu faimoasa pledoarie a lui Radulian, şi mai cu seamă descoperirea adevăratului criminal, erau povestite cu o beţie de cuvinte, în coloane fără sfârşit. Astfel, toată ţara fu pusă la curent cu ceea ce se petrecuse în liniştita urbe a Piteştiului şi, timp de o săptămână, lumea urmări reportajele gazetelor cu sufletul la gură.

Zarva stârnită de presă atrase atenţia forurilor magistraturii asupra isteţului Kaminski, care se alese cu mutarea la Bucureşti, pentru merite excepţionale. Tot aşa, Radulian, bucurându-se de dobânzile pledoariei sale, fu angajat la un proces penal din capitală, care făcuse un scandal imens.

Doctorul Ilarie Magheru nu era încă pe deplin dumirit de toate câte se petrecuseră cu el şi în jurul său. Avea impresia că de-o vreme încoace trăieşte pe scenă, cu mii de ochi aţintiţi asupră-i, care îi cântăresc orice mişcare şi vorbă. Ar fi trebuit, aşadar, să-şi controleze gestica şi dicţiunea ca un actor, pentru a nu lăsa publicului o impresie nefavorabilă, dar îi repugnau asemenea exhibiţii.

— Eu n-am vrut să ajung o vedetă a actualităţii, nu mă interesează notorietatea sub acest aspect mărunt, îi spunea veşnicei Marta, părtaşa gândurilor sale.

Ce să facă? Să lupte împotriva acelui curent de opinie publică? Ar fi însemnat o bătălie cu morile de vânt. Când trecea pe stradă, zeci şi sute de pietoni necunoscuţi scoteau pălăriile în faţa lui, femeile întorceau capul după el! De mirare! Se ridicase deasupra acestor oameni la un nivel atât de sus, încât le impunea respect? De mai multe ori, auzea din spate, desigur fără ostentaţie, câte o voce care îl identifica: Sfântul Părere! Gata eticheta, lumea îi scosese la repezeală o poreclă. Era o stigmatizare? Nu, nicidecum! Pentru că nu conţinea măcar o urmă de ironie. De bună seamă fusese o părere la mijloc, şi mai mult decât atât, imaginaţie, o imaginaţie fertilă în născociri, care a astupat golurile din aventură, jucându-i un renghi de pomină. Dar, Sfânt? De ce, mă rog, sfânt? Pentru aşa-zisa forţă morală de care-i pomenise moşneagul Simedru? Nu! Aici se exagera… Oamenii săriseră dincolo de cal. N-avea nici pe departe atari însuşiri. Un sfânt e de-o puritate desăvârşită nu numai în fapte, dar şi în gândurile sale cele mai ascunse. Într-asta şade frumuseţea virtuţii. Ori doctorul n-avea