Întrebările simple, dar isteţe curgând pe jgheabul unei logici strânse, aş zice magnetice, atrăgeau răspunsurile ca pilitura de fier, fără putinţă de ocol sau evaziune.

Din ce în ce se strângea cercul de foc în jurul acarului, fără constrângeri, silnicie ori tortură, cum îmi închipuisem, ci numai prin meşteşugul întrebărilor-cleşte. Acum venea la rând partea emoţionantă, episodul-cheie, care descuia teribila taină ce mă prăbuşise în beznă. Ascultam cu răsuflarea tăiată:

— Mi se pare că boierul cam are pică pe tine. Auzi ce mi-a mărturisit? Cică l-ai fi strâns puţintel de gât. (Aşadar, acarul totuşi l-a strâns de gât.) Ei, dar asta nu-i nimic. Fleac! Bine c-a scăpat omul cu zile. (Aha, i-a întins o cursă). Ai fi putut să-l omori, păcătosule, dacă strângeai mai vârtos. – Cam aşa, dom-le judicător, ici o brodirăţi bine. Când îi scosei inelu’, credeam că-i mort. Nu mişca de fel. Acu’ dau să desfac cusătura, ca să scot pachetu’ cu bani şi de! în fierbinţeală mai greşeşte omu’, poate oi fi tras cam tărişor. Ce să vezi? Mă simte rumânu’! Se deşteaptă şi m-apucă de piept cu mâna. Cât p-aci să-mi pierd cumpătu’. Ce să fac? I-am vârât mâinile în beregată. De! aşa cerea treaba. A horcăit niţel, numai niţeluş, şi mi-a dat drumul. –Nu ţi-a fost teamă că l-ai omorât! – Aş, că n-am strâns tare. Ce naiba, eram în toate minţile. (Aşadar, e limpede: acarul l-a ucis! Acarul l-a ucis! Acarul l-a ucis! Dar cum a făcut de mi-a pus mie banii?) Păi, să vezi. Pripit cum eram s-o zbughesc afară, că dom’ şef nu glumea, nu ştiu cum fac, cum dreg, că mi se stinge lanterna. Bâjbâi prin întuneric să pui pachetu’ la loc, dar în beznă şi grăbit cum eram, am nimerit alături la slăbuţ (eu eram slăbuţul, la mine a nimerit, ticălosul!)

Ceea ce auzeam era atât de nou şi copleşitor, că mintea mea nu putea încorpora, mistui ori înţelege fără un efort mai îndelung.

— Rogu-te, mai pune o dată partea asta…

Am ascultat-o iarăşi, replică cu replică, cuvânt cu cuvânt… Nemaipomenit! Nu-mi venea să cred în nevinovăţia mea, parcă mai lesne mă suportam în culpabilitate, ca şi când aş fi ţinut la paternitatea crimei. Cu toate astea nu era o amăgire, ci adevărul, care nu mai putea fi negat, pentru că nimeni n-ar fi reuşit să mişte sau să schimbe un cuvânt din cele tipărite pe suprema dovadă: placa de patefon.

Şi eu care m-am perpelit atâtea nopţi, fugind de mine, buimac de frământ, care am îndurat chinurile lui Tantal, eu care…

— Ei, acum te-ai convins, doctore? Dar, ce faci, plângi?

Plângeam. Nu ştiu ce-mi venise să mă înduioşez în halul ăsta. O slăbiciune, în orice caz trecătoare, dar, uite, nu-mi trecea de loc.

— Haide, nu fi copil… Îmi dau seama prin ce ai trecut, dar acum eşti din nou al dumitale, înălţat pe un pisc la care nici nu te-ai gândit…

M-am ridicat într-un târziu şi l-am strâns în braţe.

— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc!

Kaminski, auzind aceste vorbe, se scutură brusc de mine.

— Nu, nu! N-am făcut nimic! Absolut nimic! N-ai pentru ce să-mi mulţumeşti. Mulţumeşte zeilor, întâmplării aceleia care l-a scos pe acar la suprafaţă, mie – nu! N-am mişcat niciun deget pentru a te salva…

— Atunci, mulţumesc faptului că exişti. Dacă nu erai dumneata care să vezi direct în inima lucrurilor, rămâneam mai departe un ucigaş şi pentru mine şi pentru societate.

— Să-ţi spun drept, m-a ajutat foarte mult intuiţia că pe undeva în lanţul cauzelor şi efectelor se afla un gol, ceva care dărâma construcţia silogistică. De aceea am aprofundat cercetarea, întinzând la tot pasul capcane acarului. Ceea ce nu pricep, însă, e atitudinea dumitale, doctore… De ce n-ai crezut în mine din capul locului?

— Vrei să fiu sincer? Bănuiam că de conivenţă cu Dordea ai urmărit să mă scoţi basma curată…

— Chiar aşa fiind, ce-ţi păsa?

— A, nu! Nu puteam accepta. S-ar fi creat un echivoc penibil: nevinovat pentru societate, culpabil pentru conştiinţa mea. Şi ştii doar că un criminal distruge două vieţi: una a victimei, cealaltă a sa, proprie.

— Da, criminalii de talia dumitale, cu conştiinţa cât o catedrală, în ceea ce priveşte pe ceilalţi de teapa acarului, să nu mai vorbim…

Înainte de a pleca, mi-am adus aminte de octogenara mea dădacă. Parcă s-a revărsat asupră-mi un val de lumină, curat şi cald, care mă scălda şi-mi făcea bine.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Kaminski nedumerit văzându-mă că priveam undeva peste umerii şi capul său, într-un soare inexistent.

I-am vorbit de Fleurie, făcându-i o sumară prezentare, ca despre o fiinţă fabuloasă. Cred ca n-a priceput mare lucru, dar n-are a face!

— Ei bine, dragă jude, femeia asta, care nu ştie nici A, nici B, a avut previziunea inocenţei mele. Ştii ce mi-a spus? Că nu eu am luat banii, ci un duşman mi i-a strecurat în buzunar ca să mă nenorocească…

— Formidabilă intuiţie…

— Credea mult în mine, în Dumnezeu şi în mine… Credinţa ei m-a ajutat enorm! Alexis Carell susţine că rugăciunea altuia te ajută, chiar dacă tu nu crezi…

Pe coridorul tribunalului tocmai trecea un gardian cu un deţinut.

— Uite acarul, care ţi-a întors viaţa pe dos… îl duce la penitenciar.

L-am cântărit din ochi: un omuleţ cu tigva măruntă, cât tărtăcuţa, urechile mari, clăpăuge, mâinile lungi, din cale-afară de lungi. Singurul aspect de reţinut: avea o şiretenie în priviri care denunţa un sâmbure de inteligenţă. Această nevolnică făptură mi-a întors într-adevăr viaţa pe dos, fără s-o ştiu, aşa cum susţine judele? Nu cred. Poate a fost necesară într-un fel apariţia lui pentru a umple o spărtură din existenţa mea sau – chi lo sa?{17} – să adauge ceva.

Am coborât în libertate. Intrând dincolo de umeri în râul uman care curgea pe trotuar, m-am uitat o clipă îndărăt, la palatul tribunalului. Ce mic şi pricăjit mi se păru de astă dată! Se chircise strângându-se în el, iar eu mă deşirasem fără măsură.

Am lăsat în pace casa dreptăţii, deoarece gândurile îmi puneau o nouă piedică. Din nou începu