cu cele ce s-au petrecut în realitate? Nu pare suspect din cale-afară? E într-adevăr stranie păţania, cu toate astea se încadrează pe coordonatele adevărului. Numai în cazul când reprezentările mele despre datele crimei le-aş fi scornit cu scopul de a-mi împăca nevoia de auto-motivare, abia atunci înşelarea ar rămâne în picioare. Dacă-i aşa, de ce am luat-o la goană pe câmpul presărat cu băltoace? Câţi dintre sinistraţii de la Pietroasa au făcut la fel? Nimeni! N-aveau motiv, numai eu singur aveam unul! Afară de asta, cum se explică simţământul de groază care m-a cuprins privind portretul din casa lui Radu Şteflea, pe care îl asemuiam cu victima? Dacă n-ar fi preexistat în inconştientul meu o stare de alarmă provocată de clopotul cel mare al raţiunii, din cauza unei fapte neconforme cu eul meu moral (de care însă nu-mi dădeam seama), ar mai fi avut rost teama ce mă stăpânise în ambele împrejurări? De altfel, acesta fusese primul pas pentru explicarea celor petrecute, datorită lui am reuşit reconstituirea visului. Iar a doua zi, dimineaţa, în faţa suspectului pachet de bancnote, mi-am explicat parţial fapta, reducând-o numai la operaţiunea furtului. Reţinusem subconştient doar elementele care conveneau înţelegerii mele, eliminându-le pe celelalte ca inutile (ca de pildă actul sugrumării şi altele). După câteva zile, însă, le-am luat şi pe acestea în considerare, din necesitate, cu atât mai mult cu cât ziarele confirmară ceea ce eu încercam să-mi ascund.

Nu, nu m-am înşelat! Mintea mea n-a scornit motivări neroade şi mai ales împotriva mea. Ar însemna că sunt nebun crezându-mă criminal fără să fi ucis şi hoţ fără să fi furat. Sunt în deplinătatea facultăţilor mele mintale mai mult decât oricând. Înseşi raţionamentele de faţă ar putea să le facă un creier bolnav? Cum? Chiar premiza de la care am pornit este perfect valabilă, sănătoasă.

Dacă Dordea, în înţelegere cu bunul său prieten Kaminski, au pus la cale salvarea mea?

Ah, asta trebuie să fie! Mă prind pe orice, aş face o mie de rămăşaguri, că am dat peste firul unei urzeli descinsă din prietenie. Ce socoteală şi-au făcut scumpii mei binefăcători? Nouă ne-a picat în plasă, într-o împrejurare independentă de voinţa noastră, acarul Gheorghe Spârchez, care a furat inelul moşierului. De ce n-am folosi binevenitul prilej punând în spinarea acestuia şi răspunderea crimei? E un om din marea gloată, bun pentru circulaţia materiei în natură, căruia îi este totuna dacă întoarce acul macazului sau taie sare la ocnă. În schimb, ajutăm pe doctorul Magheru, un tânăr doldora de virtualităţi să se realizeze pe planul existenţei. Dacă asupra lui s-au găsit banii, lucru de netăgăduit, de ce n-am sili pe ticălosul de acar să declare că, fiind surprins de şeful staţiei asupra faptului şi vrând deocamdată să pună banii la loc pentru a-i ridica ulterior, a greşit în întuneric şi mi-a vârât mie pachetul în buzunar? Ce idee ingenioasă! Kaminski ăsta e un geniu diabolic. Pus în formă, ca o cocă moale, bietul om, cotonogit după canoane, n-a avut ce să facă: a mărturisit tot ce i s-a cerut. Nu mă miră procedeul. Ştiu ce se petrece în cabinetele de instrucţie. Şi iată-mă scos din cauză curat, neprihănit, ca un mieluşel nou-născut. Nu pot accepta această pomană, care, vrând să mă înalţe, mă coboară chiar în propriii mei ochi. Consider o nelegiuire să trec în sarcina acelui nenorocit o faptă de care răspund în faţa conştiinţei şi a oamenilor. Colonelul şi judele or fi ei însufleţiţi de cele mai bune intenţii faţă de mine, dar resping o binefacere care se sprijină pe slăbiciunea lor. Vreau să-mi ispăşesc fărădelegea, pentru a mă elibera odată de tensiunea ei, imposibil de suportat.

Dacă n-am comis-o trebuie să mă conving că într-adevăr n-am comis-o? N-ajung nouă luni de zile de când trăiesc cu crima mea în suflet pentru ca această părere să devină o realitate incontestabilă? (Fortis imaginatio generat casum).

Am intrat în cabinetul lui Kaminski. Nu era acolo decât grefierul, care mi-a spus că judele a fost chemat de domnul preşedinte, e vorba de o mică anchetă şi anume de unde a aflat avocatul Radulian atât de repede de rezultatul interogatoriului ca să-l speculeze în pledoaria sa, lovind mai ales în primul procuror.

După o jumătate de oră s-a întors. Dând cu ochii de mine, a izbucnit într-o explozie de bucurie:

— Te-am salvat, doctore, în ceasul al doisprezecelea şi nu e o figură biblică de stil, pentru că pendula bătea chiar douăsprezece lovituri când am terminat interogatoriul ticălosului acar. (Va să zică, e vorba de salvare, aşa cum îmi închipuisem).

Kaminski, văzând atitudinea mea împietrită, deveni brusc serios:

— Nu-ţi pare bine? Ce înseamnă asta? Am auzit că şi în sală ai făcut o gafă… mamă, mamă!

— Nu cred că acarul e vinovat de moartea lui Zăvideanu!

Altă explozie. De astă dată, judecătorul râdea cu hohote:

— Nu crezi? Asta-i bună! Formidabilă! Colosală! Socoţi, că am mers pe născociri?

— Vă rog să mă iertaţi, sunt convins că aţi obţinut prin silnicie mărturisirea nenorocitului aceluia.

— Pe legea mea doctore, mă îngrijorează starea dumitale. În loc să-mi mulţumeşti că ţi-am redat libertatea…

— Vă jur că nu mă prefac, l-am întrerupt. Detest ipocrizia. Sunt sincer până la cruzime cu mine. Dar îndoiala mă surpă în aşa fel, încât simt că mă dezagreg.

— Doamne păzeşte şi apără! Aşa ceva nu mi s-a întâmplat de când sunt! Mă rog, ce raţiune are îndoiala care te frământă? Bănuieşti că am lucrat contra intereselor dumitale?

— Dimpotrivă, aţi lucrat prea mult pentru ele…

— Isprăveşte cu pronumele de reverenţă. Mă scoţi din fire, pre legea mea. M-am străduit, zici, să te scap năpăstuind, în schimb, pe celălalt, nu-i aşa?

— Întocmai… întocmai…

— Şi atunci, îmi ceri socoteală, sau ce?

— Nu. Vreau să cunosc adevărul adevărat.

— Bine! răcni judele instructor. Am s-o fac şi pe asta. Stai jos şi ciuleşte urechile…

M-am aşezat supus pe scaun, fără să iau seama la tonul şi expresiile sale jignitoare, pe care le socoteam lipsite de importanţă faţă de interesul meu uriaş de a lămuri cum stau lucrurile. Kaminski s-a dus la patefonul lui de pomină, a aşezat placa şi i-a dat drumul.

Un dialog viu prinse glas în absenţa vorbitorilor. Închizând ochii, îi vedeam