comis crima, pe când, în realitate, altul o săvârşise. Totuşi, curăţenia lui sufletească nu poate fi împăcată cu nici un compromis. El îşi spune: n-am vrut să ucid conştient, dar am ucis când am scăpat de veghea conştiinţei. Deci materialmente: am ucis! Şi nu mă pot folosi de aceşti bani necuraţi. Dacă aş fi furat numai, poate mi-aş fi răscumpărat fapta prin acte de generozitate, îngrijind pe bolnavii săraci, absolut gratuit, ori într-alt mod, indiferent cum. Acum însă, prin silnicia împrejurărilor, am comis în plus nelegiuirea, neîncuviinţată de conştiinţă. Compromisul cade de la sine. Era inevitabil ca noua faptă, prin gravitatea ei, să rupă echilibrul moral al făptuitorului. Ceea ce s-a întâmplat. Năruit în viaţa sa sufletească, doctorului i-a mai rămas totuşi energia efortului suprem, de descătuşare. S-a predat în mâinile dumneavoastră, restituindu-vă întreaga sumă, aşa cum a dat peste ea. Îi veţi reproşa poate: de ce nu s-a denunţat mai devreme? Dar, domnilor vă întreb, uşor este să iei o asemenea hotărâre? Uşor e să dai cu piciorul într-o carieră care îţi asigură o existenţă onorabilă, să-ţi zdrobeşti iremediabil viitorul, să-ţi stigmatizezi pentru totdeauna viaţa? Credeţi că osânda pe care eventual i-aţi fi dat-o s-ar fi putut asemui sfâşierilor interioare pe care a avut să le îndure? Vă înşelaţi! Gândiţi-vă cât de cumplit trebuie să fi fost acest iad sufletesc, cât de teribilă această teroare a remuşcărilor, ca acuzatul să dea cu piciorul în situaţia lui socială, în viitorul său plin de perspective, în toate bunurile pământeşti, numai şi numai ca să se împace cu judecătorul său suprem: conştiinţa. Şi toate acestea, pentru ce? Pentru o crimă, în realitate săvârşită de altcineva. Vedeţi ce proporţii uriaşe, dezastruoase, aproape, a luat faptul acela mărunt, al acarului? Dacă ticălosul, în graba lui de a pune banii la loc, nu greşea destinaţia, nu s-ar fi ridicat acest pustiitor taifun, care era cât p-aci să coste viaţa unui om. Tot aşa dacă răposatul Zăvideanu întârzia numai două minute, scăpa trenul şi evita astfel o tragedie dintre cele mai cumplite. Mai mult decât atât. Acum, când în sfârşit datorită unei cereşti întâmplări, eu aş denumi-o justiţie imanentă, am descoperit pe adevăratul făptaş, stupoare! Acuzatul sare în sus şi strigă că el e vinovatul, că el a omorât pe moşier şi nu altul. I se năzăreşte că noi am uneltit salvarea lui, aruncând în spinarea unui nevinovat întreaga răspundere a crimei. Şi conştiinţa lui refuză cu indignare acest presupus procedeu, această fictivă conspiraţie a salvării sale. Mai departe: doctorul se crede neclintit făptuitorul crimei, fiindcă luni de zile, oră de oră, clipă cu clipă, a crezut mereu, necontenit în ea, tot aşa cum cineva, repetând un neadevăr, după o vreme ajunge el însuşi să se îndoiască dacă a spus sau nu o minciună şi sfârşeşte prin a-l crede cu sinceritate adevăr adevărat. Ei bine, acest proces sufletesc se potriveşte de minune cu cazul nostru. Doctorul se socoate cu îndârjire încă autor al crimei ce dezbatem, în ciuda evidenţei care afirmă tocmai contrariul.

Şi atunci, dacă aşa stau lucrurile, şi că stau aşa o să vă convingeţi cât de curând, vă întreb, care dintre dumneavoastră domnilor juraţi, care dintre dumneavoastră, onorat auditor, ar îndrăzni să conteste că pretinsul acuzat, cum spuneam adineauri, nu e o vie şi grăitoare pildă de cinste şi moralitate, exemplar unic, cu care societatea noastră se poate mândri reprimindu-l în sânul ei?

Un ropot spontan de aplauze cutremură sala de şedinţe. Preşedintele agită din nou clopoţelul, ameninţând că evacuează lumea dacă mai aplaudă cineva.

Radulian, înfierbântat, îşi spuse: „A fost straşnică ieşirea doctorului, l-am ocărât degeaba, fără acea intervenţie nu obţineam succesul ăsta.” După care, încheie cu o voce vibrantă:

— Domnilor, în aceste clipe înălţătoare să ne curăţim sufletele de zgura care ni le împietreşte şi să ne plecăm în faţa pretinsului acuzat care a depăşit pe oameni! Să-i cerem iertare în frunte cu domnul prim-procuror pentru vina de a-l fi crezut culpabil măcar un singur minut. E unica mângâiere pe care o putem aduce acestui om şi suntem datori s-o facem dacă mai există în noi o urmă de dreptate, ca o palidă ofrandă adusă martiriului său.

— Eu am făcut-o la timp, strigă, primul jurat Simedru, i-am sărutat mâna…

Un tumult formidabil de strigăte şi exclamaţii acoperi cele din urmă cuvinte ale avocatului şi juratului. Mulţimea ridicată în picioare, de-a valma, vocifera într-un singur glas:

— Bravo! E un sfânt! Un martir! Să trăiască!

Radulian jubila: pledase cu cărbuni aprinşi în gură şi reuşise să dea foc sălii. Preşedintele suna de zor clopoţelul, mărind inutil larma, căci nimeni nu-l mai auzea. Probabil că suspendase şedinţa, deoarece la un moment dat completul de judecată părăsi sala.

Colonelul Dordea se desprinse din mulţime şi apropiindu-se de Ilarie îl sărută pe amândoi obrajii. Doctorul plângea încet, tăcut, fără ca cineva, în delirul general, să bage de seamă.

Avocatul apărării, roşu la faţă ca un rac fiert, iluminat de mulţumire, primea felicitări cu nemiluita, ştergându-şi fruntea îmbrobonată de sudoare.

După o jumătate de oră, şedinţa fu redeschisă. Preşedintele Almăjanu anunţă că, întrucât au intervenit noi fapte în cauză, procesul se suspendă.

CAPITOLUL 7 MEMORIAL VI

(din însemnările doctorului Ilarie Magheru)

 

De ce au suspendat procesul? După rechizitoriul primului procuror Ghinea, ar fi trebuit să m-aleg cu muncă silnică pe viaţă. Şi deodată (o quae mutatio rerum!{16}) iată-mă nevinovat! Avocatul Radulian, în plină şedinţă, face să explodeze o bombă: altcineva a ucis pe Zăvideanu, iar eu sunt scos basma curată!

Ce să cred mai întâi din această formidabilă răsturnare? Mă zbat în îndoială ca un uliu prins în laţ. Cum se poate să-mi strecoare acarul banii în buzunar, la nimereală, apoi să revină, după ce eu între timp plecasem? Circumstanţele, cu toată pecetea verosimilităţii, (sunt foarte abil ticluite) totuşi la o examinare mai profundă, par cusute cu aţă albă.

Şi pe urmă, cum rămâne cu accesul meu de somnambulism? Îmi amintesc destul de limpede că am înfipt ghearele în beregata victimei, după care i-am smuls punga. Dacă aş presupune că visul n-a trecut barierele motrice, se naşte întrebarea: cum se explică desăvârşita lui asemănare