— Şi de-aici trageţi concluzia că e nevinovat? Pentru că sugrumând pe Matei Zăvideanu, ca să-l jefuiască, a omis să-i ia şi inelul din deget?

— Nu, domnule prim-procuror. Concluzia mea nu e atât de simplistă ca presupunerea dumneavoastră. Ea se sprijină pe un fapt real şi anume că acarul e acela care a sugrumat pe Matei Zăvideanu.

— Ce-aţi spus? făcu preşedintele surprins.

— Repet, acarul Gheorghe Spârchez a ucis pe moşier…

— Nu invocaţi fapte pe care nu le putem lua în considerare. Ele nu uşurează situaţia acuzatului.

— Nici nu ţin să fie luate în consideraţie. De fapt, acuzatul nici nu mai are nevoie de apărare, nevinovăţia îl apără mai mult decât toţi avocaţii din baroul nostru. O să mă întrebaţi, însă, cum se face că banii lui Zăvideanu s-au găsit la el?! Ei, bine, ab initio, acarul luase şi inelul şi pachetul cu bancnote. Surprins asupra faptului, a vrut să pună înapoi banii, dar în întuneric a nimerit alături. Cu alte cuvinte, a strecurat bancnotele în buzunarul acuzatului, care se găsea lângă victimă, fără cunoştinţă. Acestea sunt, în rezumat, faptele, care vor fi confirmate de realitate.

O rumoare nestăvilită răscoli sala în lung şi lat, împuind văzduhul cu strigăte de exclamare. Judecătorii, juraţii, ca şi întreg auditoriul păreau buimăciţi de uimire. Nu pricepeau încă. Prea venea din senin trăsnetul, ca să li se pară firească neaşteptata lovitură de teatru a avocatului. Întâile clipe de năuceală odată scurse, publicul îşi mai veni în fire. Bărbaţii, ca şi femeile se întorceau unii către alţii, întrebându-se din ochi, priveau ba la preşedinte, ba la juraţi, aşteptând de la aceştia o confirmare a celor spuse de avocatul apărării.

— Domnule preşedinte, nu este adevărat, izbucni Ilarie Magheru, ca o explozie în freamătul general. Eu am ucis pe moşierul Zăvideanu şi l-am prădat. Nu osândiţi pe un biet om care n-are altă vină decât că şi-a însuşit un inel. Nu sunt nebun ca să iau asupră-mi o crimă pe care n-am făptuit-o! Să nu credeţi una ca asta, afară numai dacă vă gândiţi că mi-am pierdut minţile. Banii au fost în posesia mea, ce altă dovadă mai vreţi? Eu am ucis! Pe mine condamnaţi-mă! Nu pot îndura ca altul să ispăşească în locul meu. Cruţaţi-mă de această umilinţă!

Preşedintele înlemnise pe fotoliu. Nu mai pricepea nimic. Asemeni juraţii şi ceilalţi. O larmă asurzitoare se iscă dintr-o dată ameninţând să ia proporţii.

— Ilarie, ce faci? strigă colonelul Dordea, sărind în picioare.

Procurorul încercă să spună ceva. Dar vorbele-i fură acoperite de rumoare.

Preşedintele agită clopoţelul energic…

— Tăcere, vă rog! Altfel evacuez sala!

Chiar Radulian îşi pierduse cumpătul, clocotea de mânie.

— Ah, zevzecul! Ce fason mi-a făcut! Cum şi-a tăiai creanga de sub picioare… În ascensiunea acestui nefericit singura piedică e el însuşi.

Când se mai liniştiră spiritele, reluă calm:

— Am avut sau nu dreptate, domnilor, să consider pe acuzat de o puritate desăvârşită, de o înaltă forţă morală? Ori, vi s-a întâmplat dumneavoastră, până acum, ca un inculpat de pe banca acuzării să-şi strige singur presupusa nelegiuire şi să vă ceară osândă? Zău, mult aş da să-mi arătaţi un asemenea exemplu. Ei bine, cu toate astea, susţin sus şi tare că acuzatul e nevinovat. Şi aici intervine un complex proces sufletesc, pentru înţelegerea căruia vă solicit luarea-aminte. Domnilor, omul acesta se pomeneşte a doua zi după accident cu o sumă considerabilă asupră-i, fără să aibă habar de provenienţa ei. E lesne de înţeles nedumerirea lui în faţa unei atari situaţii. O legitimă şi chinuitoare întrebare îi frământă: de unde am eu aceşti bani? Cum au ajuns în stăpânirea mea? Pe ce cale? Mi i-a dat cineva  spre păstrare? Nu… I-am furat? Se prea poate, dar nu-mi aduc aminte. Atunci? Grea taină de dezlegat! Şi, totuşi, banii, banii se găsesc la mine! E o realitate concretă, de care nu mă îndoiesc cum nu mă îndoiesc, cum nu mă pot îndoi că exist. Şi acum intră în joc acea nevoie de automotivare proprie şi esenţială firii omeneşti, care scormoneşte cauzalitatea acţiunilor noastre, caută cu orice preţ o explicaţie valabilă, oricare ar fi ea. Acuzatul, după cum arată şi declaraţia de la dosar, recurge la datele învăţăturii sale. Scormoneşte, cercetează, reţine ceea ce-i trebuie. Şi, în ultimă analiză, ajunge la concluzia că a ucis în stare de somnambulism. Această convingere şi-o întăreşte cu o sumedenie de raţionamente. În propriii săi ochi, era singura explicaţie valabilă a bizarei întâmplări, unica scăpare. La asta se mai adaugă şi peripeţiile unui vis iscat, se vede, de convorbirea tovarăşilor de drum, aşa cum pe drept a declarat domnul martor Olarian. De unde era să-i treacă prin cap acuzatului că banii pe care-i găsise fuseseră din greşeală puşi în buzunarul său, pe când zăcea în nesimţire? E aşa de ciudată întâmplarea asta, încât ar zdruncina cea mai sănătoasă minte, necum una deja slăbită de tragismul clipelor trăite.

Să trecem mai departe, domnilor, şi să vedem ce a făcut acuzatul în faţa acestei stări de lucruri? Din mărturia anexată la dosar, reiese că el nutrea, cu multă vreme înainte, un proiect îndrăzneţ. Acela – după cât am înţeles – de a se consacra descoperirii unei noi terapeutici pentru vindecarea bolnavilor. O metodă sprijinită mai mult pe elemente sufleteşti, asupra căreia nu stăruiesc, întrucât depăşeşte competenţa mea. E destul să adaug că pentru a-şi înfăptui aceste aspiraţii înalte, de care sunt hărţuiţi, de regulă, numai oamenii superiori, îi trebuiau bani, în primul rând bani. Ei bine, îi avea acum. Pe ce cale, nu importă. Lucrul de căpetenie e că îi avea. Pe de altă parte, se afla în deplină securitate. Cine ar fi bănuit că suma furată victimei, care constituie o adevărată avere, se găsea în stăpânirea acuzatului? Şi astăzi, dacă nu s-ar fi denunţat, putea să trăiască liber, nesupărat de nimeni, până la adânci bătrâneţe. Pentru că, domnilor, de ce ne-am ascunde după deget? Cine dintre noi îşi poate imputa o crimă pe care n-a făptuit-o cu deplină conştiinţă? Fireşte, ne găsim în ipoteza că am comis materialmente crima, ceea ce, dacă raportăm la speţa noastră, nu este de loc cazul. Fiindcă, după cum v-am spus, acuzatul credea că el a