Într-adevăr avea, era la mijloc ceva real, însă trimisese în locul său pe unul din secretarii săi.

Preşedintele Almăjanu ezită să suspende şedinţa. N-avea rost, dezbaterile abia începuseră de zece minute. Era o fire cumpănită, lucra cu încetinitorul.

„Nu merge, facem impresie proastă, gândi el. O suspend după pledoaria lui Radulian. Ce o fi având Kaminski ăsta să-mi raporteze! E chiar atât de important? Ei, drăcie!… Om vedea noi…

Dacă ar fi bănuit despre ce era vorba, fireşte, întrerupea şedinţa. Aşadar, dădu cuvântul apărării.

Mircea Radulian atât aştepta. Se ridică anevoie, calculat, arătând tuturor ochilor din sală făptura lui zveltă şi elegantă. Înainte de a începe, plimbă asupra auditoriului priviri galeşe cărora le adăugă drept condiment un surâs fin, abia perceptibil, semnul de prim contact cu sufletul sălii. Apoi, glasul său baritonal, cu inflexiuni atât de plăcute, revărsă fonia ca o ploaie de undiţe savant dirijată de gesturi, dar mai ales de puterea cuvântului. Ca să prindă în plasă cât mai mulţi auditori şi mai cu seamă juraţi, căci aceştia din urmă erau peştişorii pe care avea nevoie să-i capteze

— Onorată curte, domnilor juraţi, doamnelor şi domnilor, aţi ascultat îngroziţi în şedinţa de ieri rechizitoriul domnului procuror. V-aţi dat o dată mai mult seama de ceea ce poate face cuvântul încăput pe mâini stângace. Cuvântul inspirat al scriitorilor ne înalţă spiritul, cuvântul dragostei ne aduce fericirea, cuvântul creatorului dă viaţă oamenilor, cuvântul avocatului apără de nedreptate, smulge dreptatea răpită. Numai cuvântul unui procuror denigrează, acuză, înjoseşte. De ce afirm aşa ceva? Pentru că din concluzia domnului procuror reiese dar că avem pe banca acuzării nu o fiinţă umană, ci pur şi simplu o plămadă monstruoasă a naturii pe care trebuie s-o extirpăm sau s-o izolăm, pentru a nu primejdui organismul social de molipsire. Trebuie să recunoaştem că domnul reprezentant al ministerului public a sărit dincolo de cal, deşi călăria e un sport pe care nu-l practică în orele libere. Din tolba de unde domnia-sa crede că a scos de urechi un asasin abject, foarte potrivit pentru necesităţile profesiunii, se întâmplă ca în acest aşa-zis asasin să fie tocmai unul din cele mai alese exemplare cu care societatea noastră se mândreşte, întrucât prezenţa acestuia e indispensabilă pentru purificarea şi înălţarea ei morală.

În sală – rumoare. Şoaptele se plimbau de la o ureche la alta. Curios! Un avocat vorbind de purificare morală dă ca exemplu un acuzat de tâlhărie şi omor? Nu zău, e prea de tot!

Radulian surprinse cel dintâi murmurul protestatar, pentru că el însuşi îl provocase cu intenţie. Continuă cu seninătate olimpiană, ca un general sigur de victorie.

— De zece ani de când profesez avocatura în acest for, niciodată n-am apărat pricini nedrepte. Unica însuşire cu care mă mândresc e cinstea mea profesională. Această cinste nu poate nimeni s-o tăgăduiască. Ei bine, domnilor juraţi şi onorat public, eu mă închin cu smerenie în faţa unui om, care, din cauza unor împrejurări stranii, crede că a comis o crimă iar conştiinţa lui de factură superioară, aş zice socratică, îl îndeamnă să se predea justiţiei fără să aibă măcar certitudinea că el a făptuit-o. Acest om de înaltă moralitate este presupusul acuzat, domnul doctor Ilarie Magheru.

Făcu o mică pauză, privind circular în adâncul sălii. Toată lumea, surprinsă de aceste afirmaţii superlative la adresa inculpatului, aştepta cu gâtul întins, într-o atitudine de nerăbdare nervoasă, o explicaţie. Mihăescu, directorul liceului, pufăia crispat, fără stâmpăr. Olarian rămânea statuar cu sprâncenele încruntate. Numai colonelul Dordea părea liniştit şi zâmbitor.

Preşedintele interveni:

— Veniţi cu argumente concrete!

— Argumente? strigă Radulian cu glas de tunet. Acuzatul este cu desăvârşire nevinovat de crima ce i se impută.

— Daţi-mi voie, aceasta e o părere, nu un argument, obiectă ironic procurorul Ghinea.

— Nu e nici părere, nici argument, ci adevărul gol, goluţ!

După care, întorcându-se spre grupul juraţilor, continuă:

— Domnilor, înainte de a dovedi cele afirmate, mai precis, înainte de a se dovedi de către forul competent, ţin să adaug că proba nevinovăţiei clientului meu, s-a găsit, horribile dictu!{15}, chiar în casa domnului prim-procuror.

Un iureş de uimire izbucni impetuos din toate colţurile sălii. Pe ici, colo, se auziră râsete înfundate.

Olarian şoptea la urechea colonelului Dordea:

— Ce-o mai fi şi asta? Ia te uită ce agitat e doctorul!

Procurorul sări în picioare, ca un arc desprins din cleşte. Cu muşchii feţei încordaţi, cu ochii ca două tăişuri de pumnal, interpelă pe avocat:

— Îndrăzniţi să mă ultragiaţi în exerciţiul funcţiunii?

Almăjanu, calm ca un sfinx, netezindu-şi barba cu mâna, interveni împăciuitor:

— Explicaţi-vă, domnule avocat.

— Onorată instanţă, reluă Radulian, surâzând maliţios pe sub mustaţă, semn că era satisfăcut de cum evoluau lucrurile, domnul prim-procuror se pripeşte ca de obicei. Nu e vorba de niciun ultragiu. Eu nu acuz pe nimeni, deci nici pe domnia-sa, pentru bunul motiv că îndatorirea mea e să apăr pe toată lumea. Am spus adineauri, şi repet, că dovada nevinovăţiei clientului meu s-a găsit chiar în casa domniei-sale. E adevărat! Ce vreţi, o ironie a hazardului! Soarta ne joacă adesea pocinoguri afurisite! N-am vrut să afirm cu asta că domnul procuror era în cunoştinţă de cauză. A nu! Doamne fereşte! Domnia-sa habar n-avea de aşa ceva, e tot atât de inocent ca şi pretinsul inculpat, pentru că – închipuiţi-vă – astăzi e ziua când inocenţa triumfă în acest loc al dreptăţii! Dar ca să nu lungim vorba, am să vă lămuresc cum stau lucrurile: alaltăieri, servitoarea domnului prim-procuror, Maria Predoi, a fost arestată pe când voia să vândă un inel. Adică tocmai atunci când domnul preşedinte se trudea aici să lămurească această complicată chestiune!

— Da, un inel pe care servitoarea mea îl primise în dar, completă procurorul. Cunosc afacerea.

— N-o cunoaşteţi decât la prima literă a alfabetului. Inelul cu pricina aparţinea răposatului Matei Zăvideanu.

— Anticipaţi asupra cercetărilor în curs?

— Mă refer numai la fapta de care e învinuit clientul meu. Mi-e indiferent dacă ele sunt în curs de cercetare. Femeia a declarat că primise inelul de la un ibovnic, acar în staţia Pietroasa.

— Acest furt constituie un alt proces.

— Cum puteţi afirma acest lucru? Nu clientului meu i s-a pus în sarcină şi