„19 mai.

— Cunoști aritmetica? m-a întrebat Viktor Kraveț, când i-am expus problema în esența ei și intențiile mele.

— O cunosc, dar de ce mă întrebi?

— Atunci socotește: două zile pentru pregătirea în vederea participării la susținerea tezei, plus ziua respectivă… Plus o lună de tracasări și nervi, după aceea. Doar nu ești copil mic. Știi prea bine că asemenea treburi nu se trec cu vederea atât de ușor. Ce e mai important: o lună de cercetări în problema noastră, ale cărei rezultate vor avea cu timpul asupra întregii lumi o influență mult mai mare, mai puternică decât toată tehnica contemporană, sau teza asta de cârpaci, cate nu va avea nici o influență? O să fie o teză în plus, și atât.

— M-da… dar acum eu am să-ți vorbesc despre o altă aritmetică. Noi doi suntem oameni asemănători și specialiști identici, iar în unele privințe tu mă depășești chiar. Dar dacă am să mă duc acum la acest secretar științific, Hilobok, și chiar fără să mă obosesc prea mult cu argumentări, am să-i declar că practicantul Viktor Kraveț este un prost, că nu cunoaște abecedarul tehnicii de calcul (chiar și la aritmetică e destul de slab), strică aparatele și bea spirt pe ascuns… Ce se va întâmpla cu practicantul Viktor Kraveț? Va fi dat afară din institut, afară, din cămin. Și s-a dus naibii practicantul. N-o să poată dovedi nimănui nimic, pentru că nu e decât un biet student. Ei bine, închipuiește-ți ce situație va obține în comparație cu noi Hilobok, devenind doctor în științe. Te-am convins?

L-am convins în așa măsură, încât a plecat imediat la bibliotecă să-și ia note din surse bibliografice accesibile.

Pot să mai aduc un argument: noi trebuie să ne gândim nu numai la cercetări, ci și la faptul că, odată și odată, va veni timpul să apărăm concret descoperirea noastră ca ea să fie utilizată în folosul oamenilor. Dar noi nu știm cum se face asta. Trebuie s-o învățăm.

În definitiv, la naiba cu prudența! La urma urmelor, trăiesc pe lumea asta sau doar mi se pare?”

„22 mai. Totul a început ca de obicei. În sala mică a Biroului de construcții s-a adunat un auditoriu restrâns, dar reprezentativ. Harri Haritonovici a prins pe tablă foile de hârtie de calc, pline de scheme și grafice de diferite culori, a luat apoi o poziție fotogenică alături de ele și a rostit alocuțiunea obișnuită, care a durat vreo douăzeci de minute. Cei admiși în sală l-au ascultat cu obișnuitul sentiment de stânjeneală. Unii nu înțelegeau de loc despre ce e vorba, alții înțelegeau câte ceva, iar câte ceva nu. mai erau și cei ce înțelegeau totul, și cine este Harri Hilobok, și cel fel de lucrare a prezentat și de ce a declarat-o ca fiind secretă… Dar fiecare se gândea cu tristețe că n-are rost să-și vâre nasul în farfuria altuia întrebându-se totodată dacă el însuși e suficient de pregătit ca să-i poată critica pe alții? Obișnuitele raționamente somnoroase, datorită cărora în știință s-au strecurat cine știe câți șnapani.

Harri și-a încheiat alocuțiunea. Președintele comisiei a dat citire avizelor. Avize favorabile, bine ticluite, nimic de zis (cine să se apuce să spună lucruri neplăcute la susținerea unei teze?). Pentru mine personal a constituit o mare surpriză doar faptul că și Arkadi Arkadievici a făcut un referat pozitiv. Apoi au urmat oponenții oficiali care și-au spus cuvântul. Se știe ce înseamnă un oponent oficial. Ca să-și justifice această titulatură, subliniază câteva mici scăpări, câteva nepotriviri, „dar în general lucrarea corespunde… Autorul merită…” De fapt, să nu păcătuiesc. Oponentul din Moscova și-a bătut joc, într-un mod foarte subtil, de toate ideile tezei și a lăsat să se înțeleagă că ea poate fi făcută, praf. Dar el a făcut-o atât de fin și de precaut, încât mă îndoiesc că l-a înțeles chiar și Harri. „Dar în linii mari lucrarea merită…”

Și, în sfârșit, se pune întrebarea: „Cine dorește să ia cuvântul?” De obicei, când se ajunge aici toată lumea are deja un sentiment de repulsie față de tot ce se întâmplă, nimeni nu mai dorește nimic, autorul tezei mulțumește și gata.

Șeful laboratorului noilor sisteme, V. Krivoșein însă a tras adânc aer în piept, apoi și-a dat drumul (În clipa aceea mi-am dat seama că va ieși un scandal de proporții.) A ridicat mâna. Harri Haritonovici a fost neplăcut surprins. Eu, la fel. A vorbit douăzeci de minute și, dezvoltându-și argumentele, le înmâna membrilor consiliului științific revistele, monografiile, broșurile în care erau expuse, fără referiri la Hilobok, rezultatele susținute de el în lucrare. Apoi a reprodus pe tablă schema lui… N-are importanță ce anume schemă — mai ales că singura ei calitate era „originalitatea” — și a demonstrat că… Nu va funcționa la frecvențele diapazonului necesar. În sală s-a produs rumoare.

Apoi a luat cuvântul candidatul în științe, V. Ivanov, care venise cu avionul (în urma telefonului meu) de la Leningrad. El a precizat la rândul său care e situația și a analizat partea „originală” a tezei. Cuvântarea lui Valerka a fost plină de erudiție și străbătută de un umor subtil. Sala s-a înviorat și mai mult. Apoi dă-i, și dă-i! Nu-i mai puteai opri!

Vechea mea cunoștință Jalbek Balbekovici Pșembakov, pe care l-am „fericit” cu un an în urmă, a început să-i ceară precizări lui Harri. Cum se realizează schema nr. 2 (dar n-are rost să continui).

Hilobok nu știa cum, dar a încercat să scape printr-o trăncăneală care-ți dizolva creierul nu alta. La discuție au participat și alți colaboratori al biroului de construcții. În încheiere a luat cuvântul inginerul-șef al Biroului de construcții, profesor și laureat… (nu e recomandabil să-i pomenesc numele aici).

„Mie mi s-a părut chiar de la început că aici ceva nu e în regulă”, a început el.

Într-un cuvânt, nimeni nu l-a ajutat pe Hilobok cu nimic. Teza lui a fost făcută praf. Îți era mai mare dragul să te uiți la el. Toți au plecat apoi la treburile lor, iar el a rămas să desprindă de pe tablă