— Mulțumesc, nu e nevoie, a mormăit Hilobok. Ce, acum ești mulțumit? Nici dumneata nu-ți susții disertația, și nici pe alții nu-i lași. Ai o viață ușoară, Valentin Vasilievici, natura te-a înzestrat cu aptitudini…

— Ușoară, n-am ce zice! am ripostat eu, înmărmurit. Salariul de două ori mai mic ca al dumitale, concediul la fel. Iar treabă și griji până peste cap…

— Singur îți faci griji. Ce nevoie ai avut să te amesteci în treaba asta? Harri, făcând foile sul, mi-a aruncat o privire rea și plină de amenințare. Trebuia să te gândești și la institut, nu numai la dumneata… Ei, dar nu e aici locul să discutăm despre asta!

Așa se întâmplă întotdeauna. Dar, oricum, mă simt surprinzător de bine. Am senzația că am făcut o treabă bună, dacă nu mai importantă, dar în orice caz, mai utilă decât descoperirea noastră. Am strivit o canalie. Înseamnă că se poate. Și nu e atât de greu pe cât părea.

Acum parcă nu mai mi-e teamă pentru viitorul muncii noastre. Pot fi învinse și asemenea probleme”.

— Și totuși asta a avut o mare influență asupra muncii… mormăi Onisimov-Krivoșein, supraveghind „mașina-mamă”. Eh, dar câte nu au influență asupra muncii!

„29 mai. Astăzi am fost chemat la Azarov. Abia s-a înapoiat din deplasare.

— Vă dați seama ce ați făcut?

— Da, Arkadi Arkadievici, teza lui…

— Nu e vorba de teza lui Harri Haritonovici, ci de comportarea dumitale! Ai subminat prestigiul institutului nostru. Și cum l-ai mai subminat!..

— Mi-am spus părerea.

— Dar, dar unde ți-ai expus-o? Cum ți-ai expus-o? E oare atât de greu de înțeles că, în cadrul unei instituții dinafară, dumneata nu ești doar un simplu inginer, care încearcă să se răfuiască… e-e… într-o problemă științifică cu cineva (Harri m-a turnat, nu glumă!), ci reprezentantul Institutului de sistemologie! De ce nu ți-ai expus părerea la susținerea prealabilă a tezei?

— N-am știut nimic de ea.

— Chiar și așa. Ai fi putut și după aceea să-ți expui punctul de vedere locțiitorului meu. S-ar fi ținut seama de el!. (Adică lui Voltamperov!)

— Nu s-ar fi ținut seama.

— Văd că nu ne putem înțelege. Ce planuri ai pentru viitor?

— N-am de gând să-mi dau demisia.

— Nici nu ți-am propus s-o faci. Dar mie mi se pare că nu ești încă pregătit să conduci un laborator. Un om de știință care lucrează într-un colectiv trebuie să țină seama de interesele colectivului. În orice caz, să nu-i aducă prejudicii prin faptele și acțiunile sale. Presupun că la viitorul concurs îți va fi greu să treci examenele pentru ocuparea funcției de șef de laborator… Asta-i tot. Nu te mai rețin.

Și uite așa. Acum prin tot institutul circulă vorbe jignitoare la adresa mea:

„Un inginer contra unui candidat! Împotriva unui doctor în științe!”

Datorită eforturilor depuse de Harri, lucrurile sunt prezentate ca și cum aș fi avut o răfuială personală cu el. Sunt dezgropate păcatele mele vechi: mustrarea pe care am primit-o, accidentul din laboratorul lui Ivanov (administratorul Matiușin umblă și acum să mi se impute banii pentru pagubele provocate). Și-au adus aminte că n-am prezentat darea de seamă anuală asupra activității, deși tema 154 are scadența abia în anul acesta. Se vorbește că ar trebui alcătuită o comisie de verificare a muncii laboratorului.

Răuvoitorii țipă, binevoitorii șoptesc cu compătimire, uitându-se cu atenție în jurul lor. „Bine l-ai mai pus la punct pe Hilobok… Așa-i trebuie tembelului… Dar acum au să te mănânce fript”… Și toți mă sfătuiesc unde să mă transfer. „Păi ar trebui să-mi luați apărarea!” „Vezi, cum să-ți spun… Fenia Zagrebniak, băiat inimos de altfel, își desface brațele a neputință. Ce pot să fac eu? Nu e în specialitatea mea”…

Totuși, viața specialistului e mizerabilă. E lipsită de griji materiale, dar mizerabilă. Toate interesele sale vitale sunt concentrate în jurul unor elemente ale memoriei pasive, și nu a oricăror elemente… Muncitorul, țăranul, tehnicianul, inginerul de profil larg, învățătorul și chiar funcționarul pot găsi o utilizare a foițelor și cunoștințelor de care dispun într-o mulțime de ocupații, întreprinderi sau instituții. Dar de aceste blestemate elemente se ocupă doar două sau trei institute din întreaga Uniune Sovietică. Unde să se ducă, în caz de se întâmplă ceva, sărmanul Fenia? Stai cuminte și nu ciripi… În fond, specializarea strictă este o metodă de autoînrobire.

De aceea la noi, în mediul lucrătorilor de strictă specializare, nu se aplică aproape niciodată dictonul toți pentru unul (în afară de cazul când e vorba de Azarov). Toți pe unul — asta da. De altfel, e și mai ușor. De aceea, la fiecare încălcare a subordonării științifice se stârnesc patimile. „În felul acesta, fiecare poate fi trântit la examen, compromis!” a izbucnit Voltamperov. Și de aici, ține-te…

Nu-i nimic, o să treacă și asta. Vom rezista. Principalul e că s-a făcut ceea ce trebuia să se facă. Știam doar ce mă așteaptă. Dar mi-e silă. Mi-e silă, de nu mai pot…”

Onisimov își stinse țigara și își pironi ochii asupra mașinii. În poziția furtunurilor ceva se schimbase lent și imperceptibil. Ele parcă se încordaseră. Peste multe din ele trecu un tremur, o contracție. Apoi — Onisimov tresări — prima picătură din furtunul de culoare cenușie-închisă, aflat în stânga, lovi cu zgomot fundul rezervorului.

Onisimov rezemă de rezervor o scară mică și se urcă pe ea. Își puse palma sub furtun. Într-un minut în palmă se formă o picătură de lichid gros auriu. Sub el, ca sub o lentilă, se desenau liniile pielii. Se concentră. Pielea dispăru, se dezgoliră fibrele roșii ale mușchilor, oasele albe ale falangelor, ligamentele și tendoanele…

„Ah, dacă ei ar fi știut și ar fi putut să facă asta, oftă el, experiența s-ar fi desfășurat altfel. Dar n-au știut… Și asta a influențat totul”…

El turnă lichidul din palmă în rezervor, coborî pe dușumea și își spălă mâinile la robinet. Acum, zgomotul picăturilor ce dădeau din toate furtunurile răsuna vesel și ritmic, ca o ploaie de primăvară.

— Funcționează! Puternică mai ești, mașină! spuse cu