E-a limpede că nu voia să părăsească laboratorul. Dar uitându-se la ceas, își puse în grabă haina, pregătindu-se de plecare.

— Bună dimineața, Matvei Appolonovici! îl întâmpină Hilobok cu bucurie. Ați și început munca? Eu vă așteptam aici. Vream să vă comunic ceva. Își apropie mustățile de urechea lui Onisimov. Ieri a venit la locuința lui Krivoșein această… fosta lui legătură, Elena Ivanovna Kolomieț. A luat ceva de acolo și a plecat. Și a mai fost cineva acolo. Lumina a fost aprinsă toată noaptea.

— E clar. Bine că mi-ați spus. Cum se spune, justiția n-o să vă uite.

— Mă rog, eu sunt gata oricând. E de datoria mea!

— Datoria-i datorie, vocea lui Onisimov deveni dură, dar nu cumva, cetățene Hilobok, sunteți mânat de anumite motive de altă natură?

— Adică ce fel de motive?

— De exemplu, de faptul că Krivoșein v-a torpilat teza de doctorat.

Fața lui Harri Haritonovici se lungi pentru o clipă, ca îndată după aceea să exprime ofensa care i-a fost adusă, prin aceste cuvinte, întregii umanități.

— Ce oameni, doamne! V-au și informat… Ce oameni mai sunt pe la noi, gândiți-vă, nu zău! Dar bine, Matvei Appolonovici, cum ați putut să vă îndoiți de mine. Tot ce am făcut, am făcut din convingere! Și apoi, Krivoșein n-a avut atunci, la susținerea tezei un rol chiar atât de hotărâtor, după cum vi s-a spus. Acolo au fost specialiști mai de vază decât el. Mulți au și susținut teza, iar el, plin de invidie, a intervenit, desigur, și mi-a recomandat s-o mai completez. Nimic deosebit însă, așa că în curând am s-o prezint din nou… Dar, dacă nu aveți încredere în mine, n-aveți decât să vă descurcați singur. Treaba mea e să spun ce știu, încolo faceți ce știți… Omagiile mele!

— Vă salut.

Harri Haritonovici se îndepărtă, complet tulburat. Chiar și de pe lumea cealaltă Krivoșein tot îl mai persecuta!

— Tare l-ați mai luat, tovarășe căpitan! spus aprobator plutonierul.

Onisimov nu-l auzi. El se uita gânditor în urma lui Hilobok.

Cum se potrivește totul. Fără să vrei te gândești: oare merită?

Hai să vorbim deschis, Krivoșein, s-ar putea să dai de dracu cu experiența asta. Și încă foarte simplu, chiar în conformitate cu propria ta statistică asupra experiențelor reușite sau nereușite. Știința-i știință, metoda-i metodă, dar de prima dată nu iese niciodată ceva cum trebuie. Asta e o lege veche. Și, în această experiență, greșeala nu înseamnă numai un rebut.

În definitiv, eu am să mă vâr în rezervor ca specialist în această problemă. Asta e specialitatea mea… Cu profil îngust, ca și a lui Fenia Zagrebniak. Dar pot să nu mă vâr. N-o să mă oblige nimeni… E caraghios. Numai datorită unei specializări pe care, vrând-nevrând, am căpătat-o, să mă cufund în acest mediu îndoielnic, care dizolvă pur și simplu organismele vii!

De dragul oamenilor? Dar ducă-se naibii! Ce, mie îmi trebuie mai mult decât altora? Am să trăiesc liniștit numai pentru mine. Și o să fie bine.

…Și totul va fi limpede — de o limpezime rece, proprie ticăloșilor. Și toată viața voi fi nevoit să justific această renunțare cu argumentul că toți oamenii sunt așa, nu mai buni decât mine, ci și mai răi. Toți trăiesc numai pentru ei. Și va trebui să mă descotorosesc cât mai repede de toate speranțele și visurile despre mai bine, pentru ca ele să nu-mi amintească mereu: Tu ne-ai vândut! Tu ne-ai vândut și nu ești îndreptățit să aștepți de la oameni nimic bun.

Și atunci viața pe această lume va deveni și mai rece…

Plutonierul Golovorezov întrebă ceva.

— Ce ai spus?

— Spuneam că în curând ar trebui să-mi vină schimbul, tovarășe căpitan. Am intrat la orele douăsprezece fix.

— Nu cumva ți se pare că n-ai dormit destul?

Onisimov se uită vesel la el, mijindu-și ochii. Va trebui să te mai plictisești o oră, două, și după aceea te schimbăm, îți promit. Cheile am să le iau cu mine. E mai sigur așa. Să nu lași pe nimeni înăuntru!

Capitolul 4

Și Einstein a avut șefi, și Faraday, și Popov… Dar, nu știu de ce, de ei nu-și mai amintește nimeni. Asta înseamnă lipsă de respect față de ierarhie!

K. PRUTKOV — inginer: cugetarea nr. 40

Ferestrele biroului lui Azarov dădeau spre parc. Privind pe geam academicianul vedea vârfurile teilor și paralelipipedul cenușiu, de beton și sticlă, al noii clădiri, înălțându-se deasupra arborilor. Arkadi Arkadievici nu se sătura niciodată să admire acest peisaj, care în fiecare dimineață îl ajuta să-și alunge Starea de neurastenie, îi dădea forțe noi. Dar astăzi, aruncându-și ochii pe fereastră nu făcu decât să se strâmbe acru și să se întoarcă.

Sentimentul singurătății și al unei oarecari vinovății, resimțite cu o zi în urmă, nu-l mai părăsea. „Eh! încercă să scape de această apăsare Azarov. Când moare cineva, te simți vinovat doar că ai rămas în viață. Mai ales dacă răposatul e și mai tânăr decât tine. Iar în știință singurătatea e ceva natural și obișnuit la fiecare creator. E greu să-l înțelegi pe celălalt. De aceea noi înlocuim adesea înțelegerea reciprocă printr-un acord tacit de a nu încerca să ne amestecăm unul în treburile altuia… Dar ce știa el? Ce făcea el?”

— Pot să intru? Bună dimineața, Arkadi Arkadievici! Hilobok se apropie, răspândind în jurul său un miros puternic de colonie.

…Aluzia lui Onisimov îl tulburase adânc pe Harri Haritonovici. Îl frământa gândul că s-ar putea presupune cum că el s-a răfuit cu Krivoșein din cauza tezei de doctorat, că l-ar fi persecutat și astfel a contribuit la uciderea lui. „Se știe că atunci când a murit un om, totdeauna se caută vinovatul. Iar la noi, s-ar putea, cu asemenea oameni…” se gândea docentul, simțindu-se deodată ca un animal hăituit. El nu știa încă precis de ce și de cine anume ar trebui să se teamă, dar simțea că trebuie să facă ceva ca să n-o pățească. „Nu, trebuie să iau măsuri!”

Așa, prin urmare, eu am pregătit aici un proiect de decizie, Arkadi Arkadievici, cu privire la