Personajul Miklós Steinberg se bazează pe un pianist maghiar real, pe care H. Langbein îl menționează îl lu­crarea sa. Din spusele lui, este adevărat că muzicienii de la Auschwitz îi permiteau să cânte la pian când sala de muzică era liberă (muzicienii evrei nu aveau voie să facă parte din orchestra de la Auschwitz, spre deosebire de politica mai îngăduitoare de la Birkenau, unde muzicienii evrei puteau cânta alături de cei arieni). Soarta lui rămâne necunoscută. Mi-am îngăduit o licență artistică când am creat personajul bazat pe o persoană reală.

În ceea ce privește Rezistența din lagăr, exista în­tr-adevăr o organizație clandestină alcătuită în mare parte din deținuți privilegiați, care se puteau deplasa nestingheriți prin lagăr (asemenea Almei și lui Zippy care aveau ausweis-uri) și beneficiau de acces la diverse servicii. Ei au construit radiouri improvizate pentru a ține la curent populația lagărului cu vești de pe front (în general, ascultau posturile Aliaților, căci cele germane difuzau mai mult propagandă), ei aduceau și ascundeau arme și au pus la cale câteva evadări reușite. Una dintre cele mai cunoscute acțiuni ale Rezistenței din lagăr a fost revolta Sonderkommandoului de pe 7 octombrie 1944, care s-a soldat cu distrugerea Cre­matoriului IV. Revolta a fost înăbușită și majoritatea participanților executați, dar realitatea rămâne: deținuții de la Auschwitz erau dispuși să lupte pentru libertate, oricât de scump i-ar fi costat. F. Müller, care a luat parte la revoltă și a supraviețuit în mod miraculos, o descrie în memoriile sale. În ceea ce privește evadarea deținutului, organizată cu ajutorul Rezistenței din lagăr, aceasta s-a petrecut cu adevărat cu câteva zile înainte de Anul Nou, exact cum e descrisă în carte.

Oricât de incredibil ar părea, membrii Blocului Muzical au primit o zi de permisie, în care au putut ieși din incinta lagărului – un lucru nemaiauzit până atunci în istoria Auschwitz-ului. S-a petrecut într-adevăr după vizita lui Eichmann. Descrierea acesteia se bazează pe relatările supraviețuitoarelor din Blocul Muzical.

Construirea celei de-a doua rampe, noul lagăr „Mexic“, menit inițial să găzduiască deținuții maghiari, dar care n-a apucat să fie definitivată, se bazează pe fapte reale.

Există încă multe controverse privitoare la moartea Almei. Unii istorici susțin că s-a sinucis la câteva săptămâni după exterminarea Lagărului de Familie. Alții, că ar fi contractat un virus sau o boală care a ucis-o aproape imediat. Iar alții opinează că gardienii SS ar fi otrăvit-o, din invidie. În povestea mea am decis să păstrez varianta sinuciderii, întrucât mai multe supraviețuitoare din Blocul Muzical au declarat că Alma a vorbit despre sinucidere în câteva rânduri și avea la ea acid cianhidric, pe care îl procurase în lagărul de la Drancy. Doctorița Mancy, care a devenit bună prietenă cu Alma, a mărturisit că, după exterminarea Lagărului de Familie, Alma și-a pierdut dorința de viață și vorbea deseori despre sinucidere.

Doctorul Mengele a venit într-adevăr la infirmerie, să o consulte pe Alma – un gest rarisim din partea medicului SS interesat de experimentele sale, și nu de bunăstarea deținuților. În ciuda eforturilor depuse pentru a o salva, Alma a încetat din viață pe 5 aprilie 1944.

Și mai incredibil este faptul că trupul neînsuflețit al Almei a fost într-adevăr îmbrăcat cu rochie și „așezat pe un catafalc improvizat din două scaune puse unul lângă altul, într-un alcov al sălii de consultații“ (R. Newman). Din spusele supraviețuitorilor, atât gardienii SS, cât și deținuții au putut să-i aducă ultimele omagii violonistei moarte. Potrivit biografului Almei, Maria Mandl a plâns-o public pe cea mai vestită dintre muzicienele ei. Obersturmführer Hössler a cerut ca trupul Almei să fie incinerat cu cel mai mare respect, ordonând să fie întins singur pe platformă, îmbrăcat. Szymon Laks a spus că, după moartea Almei, administrația SS a ordonat ca bagheta de dirijor a Almei să fie agățată împreună cu o panglică neagră pe un perete al Blocului Muzical, în memoria violonistei. Potrivit Faniei Fénelon, supraviețuitoare a Blocului Muzical, și doctorul Mengele a venit la Blocul Muzical pentru a-i aduce ultimele omagii violonistei. „Elegant și distins, a făcut câțiva pași, apoi s-a oprit lângă peretele pe care stăteau agățate bagheta și banderola Almei. A luat respectuos poziție de drepți și, după un moment de reculegere, a rostit pe un ton tulburător și sobru: In memoriam“.

Înaintea Almei Rosé, nici un alt deținut nu a avut parte de atâta deferență la moartea sa. Talentul și integritatea Almei a sensibilizat multe inimi, nu doar inimile deținuților, ci, evident, și pe cele ale ofițerilor și gardienilor SS. Consider că viața Almei la Auschwitz este rezumată perfect în cuvintele lui Zippy: „Alma a realizat ceva ce n-ar fi putut realiza niciodată într-o viață normală. Cu mâinile ei, a creat ceva din nimic. Geniul Almei a ajutat-o să ia un grup de amatoare și să-l ridice la un nivel satisfăcător. Pentru ea, a devenit triumful carierei sale. Nu și-ar fi imaginat niciodată că e cu putință. A realizat, de asemenea, ceva ce nici un alt dirijor pe care îl cunoștea n-ar fi îndrăznit. Mi-a spus că nu se mai poate întoarce la origini. Societatea vieneză în care crescuse era distrusă. La Birkenau crea ceva de care putea fi mândră. Câțiva o urau, dar mult mai mulți o iubeau și o iubesc încă. Unii nu reușeau să înțeleagă că nu putea exista decât un singur conducător al orchestrei“.

Vă mulțumesc din suflet că ați citit povestea acestei femei remarcabile.

Mulțumiri

Vreau să mulțumesc minunatei familii de la Bookou­ture, care m-a ajutat să aduc la lumină povestea Almei Rosé. În primul rând, mii de mulțumiri incredibilei mele editoare, Christina Demosthenous, care m-a în­drumat cu atâta iscusință, m-a îmbărbătat și mi-a ofe­rit sfaturi care mi-au fost de mare ajutor. Vreau, de asemenea, să-i mulțumesc lui Sarah Whittaker pentru coperta superbă care reflectă tot ce am dorit să transmit prin