Primul lucru pe care l-am remarcat a fost că înăuntru era foarte cald. Mi-a luat câteva minute să-mi dau seama de ce.

Regulatorul atmosferic era în continuare în perfectă stare de funcționare, dar n-avea nimic de-a face cu asta. Dacă nu mai era conectat la rover, nu mai trebuia să se ocupe de producția mea de CO2. Atmosfera din remorcă era perfectă – de ce să schimb ceva?

Dacă nu mai era necesară reglarea, aerul nu era pompat afară în CERA pentru separare prin îngheț. Și, ca urmare, nu revenea sub forma unui lichid care avea nevoie de încălzire.

Însă adu-ți aminte, GTR-ul generează căldură tot timpul. Nu-l poți opri. Așadar căldura s-a adunat. În cele din urmă, s-a ajuns la un punct de echilibru în care căldura scăpa prin carcasă cu rapiditatea cu care o genera GTR-ul. Dacă ești curios, punctul ăla de echilibru era un zăduf de 41°C.

Am făcut o verificare completă a regulatorului și a oxigenatorului și sunt fericit să anunț că ambele funcționează perfect.

Rezervorul de apă al GTR-ului era gol, ceea ce nu e nicio surpriză. N-are capac și nu e menit să se rostogolească. Podeaua remorcii era plină de băltoace de apă pe care mi-a luat ceva să le absorb cu ajutorul combinezonului meu. Am adăugat în rezervor niște apă dintr-un container etanș pe care îl depozitasem mai înainte în remorcă. Adu-ți aminte, am nevoie de apa prin care să barboteze aerul. Ăsta e sistemul meu de încălzire.

Dar, ținând seama de toate cele, veștile erau bune. Componentele esențiale funcționează cum trebuie și ambele vehicule sunt înapoi pe roți.

Furtunurile care conectau roverul cu remorca au fost proiectate bine și s-au desfăcut fără să se rupă. Le-am fixat pur și simplu la loc, iar vehiculele au împărțit din nou sistemul de menținere a vieții.

Singurul lucru care mai rămânea de fixat era cârligul de remorcare. Era complet distrus. Absorbise întreaga forță a impactului. După cum bănuisem, cârligul de remorcare al remorcii era nevătămat. Așa că l-am transferat la rover și am reconectat cele două vehicule pentru călătorie.

Una peste alta, rostogoleala asta mică m-a costat patru zile solare. Dar acum sunt din nou gata de acțiune!

Oarecum.

Ce se-ntâmplă dacă dau iar peste o groapă cu pulbere? De data asta am avut noroc, dar data viitoare s-ar putea să nu mai scap așa ieftin. Trebuie să aflu cumva dacă terenul din fața mea e sigur, cel puțin cât am de mers pe rampă. Odată ce ajung propriu-zis în Bazinul Schiaparelli, pot să contez pe terenul nisipos normal cu care sunt obișnuit.

Dacă mi-aș dori ceva, ar fi un radio ca să-i întreb pe cei de la NASA care e drumul sigur în josul rampei. Mă rog, dacă aș putea să obțin orice îmi doresc, atunci mi-aș dori să mă salveze regina planetei Marte, cea cu piele verde și totuși frumoasă, ca să poată afla mai multe despre lucrul ăsta căruia pe Pământ i se spune „a face dragoste”.

N-am mai văzut o femeie de multă vreme. Zic și eu.

În orice caz, ca să mă asigur că nu mă prăbușesc din nou, o să… Serios, nicio femeie de ani de zile. Nu cer mult. Crede-mă, nici pe Pământ un botanist/inginer mecanic nu e chiar genul de bărbat la ușa căruia să se înșire femeile. Și totuși!

Mă rog. O să conduc mai încet. Cum ar fi… o să mă târăsc. Asta ar trebui să-mi ofere suficient timp de reacție dacă vreuna dintre roți ar începe să se scufunde. În plus, viteza scăzută o să-mi ofere mai mult cuplu, deci șanse mai mici să pierd din tracțiune.

Până acum am mers cu 25 de km/h, așa că o să scad la 5 km/h. Sunt încă în partea de sus a rampei, dar toată povestea are doar 40 de kilometri. Pot s-o iau încet și s-ajung în siguranță în partea de jos în vreo opt ore.

O s-o fac mâine. Azi iar mi s-a terminat lumina zilei. Ăsta e un alt avantaj: imediat ce scap de rampă, pot să mă îndrept direct spre VAM, ceea ce o să mă îndepărteze de peretele craterului. O să mă bucur din nou de întreaga lumină solară a zilei, în loc să am parte doar de jumătate.

Dacă mă-ntorc pe Pământ o să fiu faimos, așa-i? Un astronaut neînfricat care a supraviețuit în ciuda tuturor vicisitudinilor, nu? Pun pariu că femeilor le place asta.

O motivație în plus să rămân în viață.

•

— Deci se pare că a reparat totul, zise Mindy. Iar mesajul lui de astăzi a fost „TOATE BUNE ACUM”, așa că presupun că toate sistemele funcționează.

Cercetă fețele zâmbitoare din sala de ședințe.

— Grozav, spuse Mitch.

— Excelente vești, se auzi vocea lui Bruce din difuzorul telefonului.

Venkat se aplecă spre telefon:

— Cum stăm cu planurile de modificare a VAM-ului, Bruce? Mai durează mult până termină JPL-ul procedura aia?

— Ne ocupăm de ea zi și noapte, zise Bruce. Am trecut de majoritatea hopurilor mari. Acum lucrăm la detalii.

— Bun, bun, spuse Venkat. Vreo problemă despre care ar trebui să știu?

— Ăă… zise Bruce. Mda, câteva. S-ar putea ca ăsta să nu fie cel mai potrivit loc să discutăm. O să mă-ntorc în Houston cu procedura într-o zi sau două. Putem să detaliem chestiunea atunci.

— Alarmant, zise Venkat. Dar e-n regulă, reluăm discuția mai încolo.

— Pot să anunț vestea? zise Annie. Ar fi frumos să vedem la știri diseară și altceva în afara locului unde s-a produs accidentul roverului.

— Sigur, răspunse Venkat. O să fie frumos să mai avem și vești bune. Mindy, cât mai are până ajunge la VAM?

— La viteza lui obișnuită, de 90 de kilometri într-o zi solară, ar trebui să ajungă acolo în ziua solară 504. Sau în ziua solară 505, dacă o ia pe îndelete. Întotdeauna conduce dimineața devreme, iar pe la prânz se oprește.

Își verifică o aplicație de pe laptop:

— În ziua solară 504, prânzul pică aici, în Houston, la 11.41 a.m., miercurea asta. În