Capitolul 51 ASCAIN, FRANŢA

Ollie s-a trezit. A tras adânc aer în piept, apoi l-a dat încet afară. S-a uitat prin cămăruţa în care dormise. Strălucirea lunii se revărsa printre perdele, luminând pereţii goi daţi cu var. Într-un colţ, era înghesuit un birouaş de lemn pe care nu se vedea nimic. Patul era şi el prea mic, îi atârnau picioarele în afară. În aer plutea mirosul de lemn vechi şi de lumânare. Boar şi Lucien dormeau undeva pe coridorul care dădea spre chiliile călugărilor. A închis ochii şi a încercat să se odihnească, dar îl încerca o stare de nelinişte.

De două săptămâni şi trei zile erau tot pe drum. Ziua, el şi Boar stăteau ascunşi în spatele peretelui fals al căruţei, înghesuiţi ca nişte contorsionişti. Noaptea, înţepeniţi şi cu dureri în tot corpul, erau ascunşi de către Lucien în vreo mănăstire, biserică sau abaţie. De cele mai multe ori, dormeau în vreun grajd sau beci. Noaptea asta însă, singur în cameră, Ollie se bucura de luxul unui pat adevărat. Cu toate că avea un locşor cald, nu-şi găsea liniştea. Poate din pricina zgomotului făcut de patrulele nemţeşti, sau poate pentru că urmau să pornească în ultima şi cea mai periculoasă parte a călătoriei. În sinea sa, ştia de ce nu reuşea să doarmă, aşa că s-a ridicat din pat, şi-a pus ghetele şi s-a furişat afară din cameră.

Tiptil, a străbătut coridorul cufundat în întuneric, cu grijă să nu îi tulbure pe călugării adormiţi din chilii. S-a oprit când a văzut licărul care venea dinspre colonada ce lega chiliile de naosul bisericii. Deasupra se arcuia o boltă medievală; iar un şir de vitralii strălucea stins. S-a aşezat pe pardoseala de piatră şi a privit lung imaginile alcătuite din fărâme de sticlă aurie, roşie, verde şi purpurie. Închipuiau o grădină. Bănuia că figurile îngereşti şi grădina bogată în copaci şi flori slujeau ca să le reamintească preoţilor şi călugărilor, în fiece ceas, de făgăduinţa raiului care îi aştepta la sfârşitul vieţii lor pe pământ.

— Lumea se prăbuşeşte, a răsunat glasul lui Ollie sub boltă, şi voi nu faceţi nimic.

I-a privit pe îngerii care se uitau în depărtare, de parcă nici nu îl luau în seamă. Sau poate se simţeau jigniţi. Şi-a trecut mâinile prin părul neîngrijit şi a rămas acolo, cu capul pe genunchi, mai bine de un ceas, aşteptând o revelaţie. În zadar. S-a întors în cameră, unde i-a găsit pe Boar şi Lucien în picioare.

— Plecăm, iancheule, a spus Boar, care stătea în faţa uşii sale. Am face bine să pornim la drum înainte de răsărit.

Ollie şi-a luat jacheta din cameră şi s-a întors în hol. S-a dus apoi la Lucien, care ţinea ridicată tăbliţa de ardezie pe care desenase cu creta o hartă. O linie în zigzag pentru graniţa muntoasă dintre Franţa şi Spania. O linie mai groasă, pe care scria Bidasoa, îi părea lui Ollie un râu. Mai erau şi două puncte: Ascain, satul unde se aflau acum, şi Ergoien, Spania, unde Lucien vorbise fără îndoială să fie adăpostiţi într-o altă biserică, până când puteau fi duşi pe ascuns la un consulat britanic sau la o ambasadă a Statelor Unite. Ollie a dat din cap, ca să-i arate călugărului că a înţeles.

— Ai făcut o treabă bună, Lucien, a spus Boar.

Ochii din spatele măştii au clipit. Lucien a şters tăbliţa cu mâneca, apoi a ascuns-o sub sutană.

Când au ieşit din mănăstire, Ollie a băgat de seamă că biserica era tăcută. La sosirea lor, cu o seară înainte, călugării se împrăştiaseră ca potârnichile, cu toate că acceptaseră să-i primească. Şi-i imagina strecurându-se afară din chilii pentru a-şi continua treburile de peste zi imediat ce îi vedeau plecaţi. Pretind că nu au avut de-a face cu duşmanii nemţilor, aşa e cel mai bine.

Aerul rece de afară l-a plesnit în obraz. Şi-a suflat în mâini să le încălzească şi atunci a văzut căruţa fără măgari. Animalele îşi făcuseră datoria şi acum erau adăpostite în grajd.

De aici încolo urmau să meargă pe jos. Ollie s-a uitat spre sud şi a văzut silueta munţilor profilându-se pe cerul presărat cu stele. Pirineii.

În timp ce se strecurau afară din sat, Ollie s-a gândit la toată călătoria lor de până atunci. Lucien se dăduse peste cap să ocolească punctele de control alegând drumuri lăturalnice. Dar pe măsură ce se apropiau de coastă prezenţa soldaţilor nemţi era tot mai numeroasă; au urmat apoi huruitul tancurilor şi bâzâitul avioanelor. Ţinuseră mereu direcţia spre miazăzi, ajutaţi de reţeaua catolică a lui Lucien – Tours, Poitiers, Bordeaux, Dax, Anglet şi Ascain, pe care tocmai îl părăsiseră. Acum, umbrela protectoare a Bisericii se închisese în urma lor. În faţă, pe drumul lor spre libertate îi aştepta un urcuş istovitor de şaptesprezece ore prin munţi – asta numai dacă reuşeau să scape de patrulele spaniole care, după spusele lui Boar, aveau să-i arunce în închisoare pentru trecerea ilegală a frontierei.

Când au ajuns la poalele muntelui, au simţit un aer jilav. Norii groşi care se strânseseră acopereau luna. La început au suit printre păduri dese de pini. Mirosul acelor zdrobite sub picioare care îi amintea lui Ollie de ţinutul său natal i-a dat energie pentru o bună bucată de drum. Apoi au urcat prin neguri. Lucien, care le arăta drumul, dispărea şi reapărea din ceţuri ca o nălucă.

După două ore de mers, a început să plouă. Pinii rămăseseră în urmă, lăsându-i fără apărare împotriva vântului. Rafalele umede îl plesneau pe Ollie peste faţă. Hainele i se udaseră. A început să tremure. De ghete i se prindeau bulgări mari de noroi. Pe măsură ce aerul se rarefia, se chinuia tot mai mult să-şi ridice picioarele. Îi venea greu să ţină