când se lumina de ziuă, a fost medicul, acum nu mai putea fi nici o îndoială, o vor recupera cu toţii, era doar o chestiune de timp. După fireştile şi previzibilele expansiuni, pe care, fiind deja înregistrate anterior, nu e necesar să le mai repetăm, chiar fiind vorba de figurile principale ale acestei relatări veritabile, medicul puse întrebarea care întârzia, Ce se întâmplă oare afară, răspunsul veni chiar din clădirea unde se aflau, la etajul de dedesubt cineva ieşi pe palier strigând, Văd, văd, în ritmul ăsta soarele va răsări peste un oraş în sărbătoare. De sărbătoare a fost şi banchetul de dimineaţă. Ce se afla pe masă nu era numai puţin, ci şi respingător pentru orice apetit normal, dar forţa sentimentelor, cum se întâmplă întotdeauna în momente de exaltare, ocupase locul foamei, iar bucuria era trufandaua, nimeni nu se plânse, chiar cei orbi încă râdeau, de parcă ochii care vedeau erau şi ai lor. Când au terminat, fata cu ochelari negri a avut o idee, Ce-ar fi să merg să pun pe uşa casei mele un bileţel cu adresa de aici, dacă părinţii mei se întorc, vor putea să vină să mă caute, la-mă cu tine, vreau să ştiu ce se întâmplă afară, spuse bătrânul cu legătură neagră, Şi noi ieşim, îi spuse nevestei cel care fusese primul orb, poate că scriitorul a început să vadă şi se gândeşte să se întoarcă la el acasă, pe drum, o să încerc să găsesc ceva de mâncare, Şi eu voi face la fel, spuse fata cu ochelari negri. După câteva minute, singuri acum, medicul se aşeză lângă soţie, băieţelul strabic dormita într-un colţ de canapea, câinele lacrimilor stătea întins, cu botul pe labele din faţă, din când în când îşi deschidea şi îşi închidea ochii, ca să arate că era în continuare vigilent, pe fereastra deschisă, în ciuda înălţimii la care se afla etajul, intra rumoarea glasurilor schimbate, străzile trebuiau să fie aproape pline de lume, mulţimea strigând un singur cuvânt, Văd, îl spuneau cei care-şi recăpătaseră vederea, îl spuneau cei care dintr-o dată o recăpătau, Văd, văd, într-adevăr începea să pară o poveste de pe altă lume aceea în care s-a spus, Sunt orb. Băieţelul strabic murmura, probabil era în mijlocul unui somn, poate îşi vedea mama, întrebându-1, Mă vezi, acum mă vezi. Soţia medicului întrebă, Dar ei, şi medicul răspunse, Băiatul, probabil, va fi vindecat când se va trezi, cu ceilalţi nu va fi altfel, mai mult ca sigur îşi recapătă vederea chiar acum, cine o să tragă o spaimă, sărmanul, este prietenul nostru cu legătură neagră, De ce, Din pricina cataractei, după timpul care a trecut de când 1-am examinat ultima oară, cred că arată ca un nor opac; Va orbi, Nu, de cum se normalizează viaţa şi totul începe să funcţioneze, îl operez, e o chestiune de săptă-mâni, De ce am orbit, Nu ştiu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ţi spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd.

  Soţia medicului se ridică şi ieşi la fereastră. Se uită în jos, la strada acoperită de gunoaie, la oamenii care strigau şi cântau. Apoi îşi ridică privirea spre cer şi îl văzu complet alb, Mi-a venit rândul, se gândi. Spaima subită o făcu să-şi coboare ochii. Oraşul era încă acolo.

 

 

          SFÂRŞIT