de asta nu puteai fi sigur, de vreme ce nimeni nu poate să doarmă şi să vegheze în acelaşi timp. Crezu primul orb că şi-a lămurit în sfârşit această îndoială când, deodată, interiorul pleoapelor deveni întunecat, Am adormit, se gândi, dar nu, nu adormise, continua să audă vocea soţiei medicului, băieţelul strabic tuşi, atunci în suflet îi pătrunse o spaimă imensă, crezu că a trecut de la o orbire la alta, că, după ce-a trăit orbirea luminii, va trăi acum orbirea beznei, groaza îi smulse un geamăt, Ce ai, îl întrebă nevasta, iar el răspunse stupid, fără să deschidă ochii, Sunt orb, ca şi cum ar fi fost ultima noutate de pe lume, ea îl îmbrăţişa cu tandreţe, Lasă, orbi suntem cu toţii, ce putem face, Am văzut totul negru, am crezut c-am adormit, dar nu, sunt treaz, Asta ar trebui să faci, să dormi, să nu te gândeşti la asta. Sfatul îl enervă, era un bărbat angoasat peste poate, iar nevasta lui n-avea altceva să-i spună decât să se ducă să doarmă. Iritat, cu un răspuns acru pe vârful limbii, deschise ochii şi văzu. Văzu şi ţipă, Văd. Primul ţipăt a fost încă de neîncredere, dar cu al doilea, şi al treilea, şi multe altele, era din ce în ce mai evident, Văd, văd, îşi îmbrăţişa nevasta ca un nebun, apoi alergă la soţia medicului şi o îmbrăţişa şi pe ea, o vedea pentru prima dată, dar ştia cine e, şi pe medic, şi pe fata cu ochelari negri, şi pe bătrânul cu legătură neagră, asupra lui nu se putea înşela, şi pe băieţelul strabic, femeia se ţinea după el, nu voia să-i dea drumul, şi el îşi întrerupea îmbrăţişările ca s-o îmbrăţişeze pe ea, acum se întorsese la medic, Văd, văd, domnule doctor, nu îl tutui, cum devenise aproape o regulă în această comunitate, să explice cine poate motivul subitei diferenţe, şi medicul întrebă, Vezi bine, la fel de bine ca înainte, mai e vreo urmă de alb, Nici o urmă, chiar mi se pare că văd mai bine decât vedeam, şi e ceva, n-am purtat niciodată ochelari. Atunci medicul spuse ceea ce gândeau cu toţii, dar nu îndrăzneau să pronunţe cu voce tare, E posibil ca această orbire să fi ajuns la sfârşit, e posibil să începem cu toţii să ne recăpătăm vederea, la aceste cuvinte soţia medicului începu să plângă, ar trebui să fie mulţumită, dar ea plânge, ce ciudate reacţii au oamenii, sigur că era mulţumită, Dumnezeule, e atât de uşor de înţeles, plângea pentru că i se epuizase brusc toată rezistenta mentală, era ca un prunc care tocmai venise pe lume şi plânsul era primul ei scâncet încă inconştient. Câinele lacrimilor se apropie de ea, ştia întotdeauna când e necesar, de aceea soţia medicului se agăţă de el, nu că n-ar fi continuat să-şi iubească bărbatul, nu că n-ar fi ţinut la toţi de aici, dar, în momentul acela, sentimentul ei de singurătate a fost atât de intens, atât de insuportabil, încât i se păru că nu poate fi mângâiată decât de strania sete cu care câinele îi sorbea lacrimile.

  Bucuria generală a fost înlocuită de nervozitate, Şi acum, ce-o să facem, întrebase fata cu ochelari negri, nu voi reuşi să mai dorm după cele întâmplate, Nimeni nu va reuşi, cred că trebuie să rămânem aici, spuse bătrânul cu legătură neagră, se întrerupse ca şi cum ar fi avut îndoieli, apoi încheie, Să aşteptăm. Au aşteptat. Cele trei flăcări ale opaiţului luminau cercul de chipuri. La început au mai vorbit o vreme cu însufleţire, voiau să ştie exact cum s-a întâmplat, dacă schimbarea a avut loc doar în ochi sau simţise ceva şi în creier, apoi, încetul cu încetul, cuvintele s-au stins, la un moment dat primul orb îi spuse soţiei că a doua zi vor merge acasă, Dar eu sunt încă oarbă, răspunse ea, Nu-i nimic, te conduc eu, doar cine era acolo, auzind aşadar cu propriile urechi, a fost în stare să înţeleagă cum au putut încăpea în cuvinte atât de simple sentimente atât de diferite cum sunt protecţia, orgoliul şi autoritatea. Fata cu ochelari negri şi-a recuperat a doua vederea, târziu în noapte, când opaiţul, cu uleiul pe sfârşite, se stingea, îşi ţinuse tot timpul ochii deschişi, ca şi cum vederea ar fi trebuit să intre prin ei, şi nu să renască dinăuntru, deodată spuse, Mi se pare că văd, era mai bine să fie prudentă, nu sunt toate cazurile la fel, se spune chiar că nu sunt orbiri, ci orbi, când experienţa vremurilor ne-a arătat că nu sunt orbi, ci orbiri. Acum sunt trei cei care văd, încă unul va face majoritate, dar chiar dacă fericirea de a-şi recăpăta vederea nu-i aşteaptă şi pe ceilalţi, viaţa lor va deveni mult mai uşoară, nu agonia care a fost până azi, uite în ce stare a ajuns femeia aceea, e ca o coardă plesnită, ca un arc care n-a mai suportat efortul la care a fost permanent supus. Poate de aceea pe ea a îmbrăţişat-o mai întâi fata cu ochelari negri, câinele lacrimilor nu ştiu atunci pe care s-o ajute, pentru că la fel de mult plângea una ca şi cealaltă. A doua îmbrăţişare a fost pentru bătrânul cu legătură neagră, acum vom afla cât valorează cu adevărat cuvintele, am fost atât de mişcaţi de dialogul de zilele trecute din care a ieşit frumosul angajament de a trăi împreună, dar situaţia s-a schimbat, fata cu ochelari negri are înainte un bărbat bătrân pe care acum îl poate vedea, s-au terminat idealizările emoţionale, falsele armonii de insula pustie, ridurile sunt riduri, cheliile sunt chelii, nu e nici o deosebire între o legătură neagră şi un ochi orb, el i-o spune în alţi termeni, Uită-te bine la mine, eu sunt omul cu care ai spus că vei trăi, iar ea răspunse, Te cunosc, eşti omul cu care trăiesc, până la urmă există cuvinte care valorează mai mult decât au vrut să pară, şi această îmbrăţişare la fel. Al treilea care şi-a recuperat vederea,