picioarele care trebuie s-o ducă, picioarele fugarului se poticnesc în cursă, şi mai mult dacă e orb, şi iată-1 deodată pe jos, panica îi spune Ridică-te, fugi, vin să te omoare, aşa voia şi el, dar alţii au şi fugit şi au căzut la rândul lor, trebuie să fii înzestrat cu o inimă foarte cumsecade, ca să nu izbucneşti în râs în faţa acestui amestec de trupuri în căutarea braţelor ca să se elibereze şi a picioarelor ca să scape. Cele şase trepte de afară vor fi ca o prăpastie, dar, în fine, căderea nu e mare, obişnuinţa de a cădea întăreşte trupul, simplul contact cu pământul e o uşurare, De aici nu mai scap, e primul gând, şi uneori ultimul în cazurile fatale. Ceea ce nu se schimbă de asemenea este faptul că unii profită de necazul celorlalţi, aşa cum foarte bine o ştiu, de la începutul lumii, moştenitorii şi moştenitorii moştenitorilor. Fuga disperată îi făcu pe oameni să-şi lase în urmă avuturile, iar când nevoia va fi învins spaima şi se vor întoarce după ele, pe lângă dificila problemă de a lămuri în mod satisfăcător ce e al meu şi ce e al tău, vom vedea că s-a făcut nevăzută o parte din puţina mâncare pe care am avut-o, poate că toate astea n-au fost decât un cinic şiretlic al femeii care a spus că imaginile aveau ochii astupaţi, răutatea unora n-are margini, să inventeze asemenea năzbâtii doar ca să poată fura de la sărmani nişte resturi de mâncare indescifrabile. Or, vina a fost a câinelui lacrimilor, văzând liberă fortăreaţa, se apucă să adulmece de jur împrejur, a fost despăgubit de munca făcută, cum era just şi firesc, dar a arătat, cum s-ar spune, intrarea în tezaur, drept care au ieşit din biserică soţia medicului şi bărbatul fără remuşcări după furt, ducând pungile pe jumătate pline. Dacă vor reuşi să folosească jumătate din ce-au adunat se vor putea considera mulţumiţi, în faţa celeilalte jumătăţi vor spune, Nu ştiu cum pot mânca oamenii aşa ceva, chiar când năpasta a dat peste toată lumea, sunt întotdeauna câţiva care o duc mai rău decât alţii.

  Relatarea acestor întâmplări, fiecare în genul ei, i-a consternat şi i-a uluit pe prietenii lor, fiind de notat, totuşi, că soţia medicului, poate pentru că vorbele i se refuzau, n-a reuşit să le comunice sentimentul de absolută oroare pe care-1 trăise în faţa uşii subteranei, acel dreptunghi de palide şi mişcătoare focuri care dădea spre scara pe unde se ajungea pe lumea cealaltă. Imaginile cu ochii legaţi au impresionat, în schimb, deşi în mod diferit, imaginaţia tuturor, la primul orb şi la soţia lui, de exemplu, se remarcă o anumită tulburare, pentru ei e vorba, în primul rând, de o lipsă de respect de neiertat. Faptul că toţi oamenii orbiseră era o fatalitate de care nu erau vinovaţi, sunt necazuri de care nu scapă nimeni, dar să te apuci, numai din cauza asta, să astupi ochii figurilor sfinte, li se părea un atentat fără iertare posibilă, iar dacă 1-a comis preotul bisericii, cu atât mai rău. Comentariul bătrânului cu legătură neagră a fost destul de diferit, înţeleg şocul pe care 1-a provocat, mă gândesc la o galerie de muzeu, şi toate sculpturile cu ochii acoperiţi, nu pentru că sculptorul n-a vrut să sape în piatră până unde erau ochii, ci legaţi aşa cum spui, cu fâşii de pânză, ca şi cum o singură orbire n-ar fi de ajuns, e curios că o legătură ca a mea nu face aceeaşi impresie, uneori chiar dă un aer romantic, şi râse de vorbele sale şi de sine însuşi. Cât despre fata cu ochelari negri, ea se mulţumi să spună că spera să nu vadă în vis această galerie blestemată, era sătulă de coşmaruri. Au mâncat din mizeriile strânse, acum erau cele mai bune, soţia medicului spuse că devenea din ce în ce mai greu să găsească mâncare, că poate ar trebui să plece din oraş şi să trăiască la ţară, acolo, cel puţin, alimentele pe care le-ar găsi ar fi mai sănătoase, şi trebuie să fie capre şi vaci slobode, le putem mulge, vom avea lapte, este şi apa din fântâni, am putea găti ce dorim, chestiunea e să găsim un loc bun, fiecare îşi spuse apoi opiniile, care mai de care mai entuziaste, dar pentru toţi era limpede că situaţia îi presa şi îi obliga, cine a exprimat o mulţumire fără reticenţe a fost băieţelul strabic, poate că avea amintiri plăcute din vacanţe. După ce-au mâncat, s-au întins, aşa făceau întotdeauna, încă din timpul carantinei, când experienţa îi învăţase că trupul culcat îndură într-adevăr multă foame. Seara n-au mâncat, doar băieţelul strabic a primit ceva de ronţăit ca să-şi însele foamea, ceilalţi s-au aşezat ca să asculte lectura cărţii, spiritul cel puţin nu va putea protesta că n-are hrană, dar debilitatea trupului distrăgea câteodată atenţia minţii, dar nu din lipsă de interes intelectual, nu, creierul începea să alunece într-o semitoropeală, ca un animal gata de hibernare, adio lume, de aceea adeseori ascultătorii îşi închideau încet pleoapele, începeau să urmărească peripeţiile intrigii cu ochii sufletului, până când un episod mai energic îi smulgea din moleşeală, dacă nu era pur şi simplu zgomotul cărţii cu coperţi tari închizându-se cu un pocnet, soţia medicului avea atenţii din acestea, nu voia să dea de înţeles că ştia că visătorul doarme.

  În asemenea legănare suavă părea că se abandonase primul orb, dar nu era aşa. E adevărat că-şi ţinea ochii închişi şi că acorda lecturii o atenţie mai mult decât vagă, dar ideea de a merge cu toţii să trăiască la ţară îl împiedica să adoarmă, i se părea o eroare gravă să se îndepărteze aşa de mult de locuinţa sa, oricât de simpatic ar fi fost respectivul scriitor, trebuia să-1 supravegheze, să apară pe acolo din când în când. Era deci cât se poate de treaz primul orb, iar dacă altă dovadă ar fi necesară, iată albul orbitor al ochilor lui, pe care probabil numai somnul îl întuneca, dar nici