de curate, îşi ridică ochii spre coloanele zvelte, spre bolţile înalte, convingându-se de siguranţa şi de stabilitatea circulaţiei sangvine, apoi spuse, Acum mă simt bine, dar, în aceeaşi clipă, se gândi că a înnebunit, sau că, după ce-a dispărut ameţeala, au apucat-o halucinaţiile, nu putea fi adevărat ceea ce îi arătau ochii, omul acela răstignit pe cruce cu o fâşie de pânză albă astupându-i ochii, şi alături o femeie cu inima străpunsă de şapte spade şi cu ochii de asemenea astupaţi de o fâşie de pânză albă, şi aşa erau nu numai acest bărbat şi această femeie, toate figurile din biserică erau legate la ochi, sculpturile cu o pânză albă, legată în jurul capului, picturile cu o dungă groasă de vopsea albă, şi era acolo o femeie care-şi învăţa fiica să citească, şi amândouă aveau ochii astupaţi, şi un bărbat cu o carte deschisă pe care stă un copil mic, şi amândoi aveau ochii astupaţi, şi un bătrân cu barbă lungă, cu trei chei în mână, şi avea ochii astupaţi, şi un alt bărbat cu trupul străpuns de săgeţi, şi avea ochii astupaţi, şi o femeie cu un felinar aprins, şi avea ochii astupaţi, şi un bărbat cu răni la mâini şi la picioare şi pe piept, şi avea ochii astupaţi, şi un alt bărbat cu un leu, şi amândoi aveau ochii astupaţi, şi alt bărbat cu un miel, şi amândoi aveau ochii astupaţi, şi alt bărbat cu o pajură, şi amândoi aveau ochii astupaţi, şi alt bărbat cu o lance dominând un bărbat prăbuşit, cornut şi cu picioare de ţap, şi amândoi aveau ochii astupaţi, şi alt bărbat cu un cântar, şi avea ochii astupaţi, şi un bătrân chel ţinând în mână un crin alb, şi avea ochii astupaţi, şi alt bătrân rezemat de o spadă scoasă din teacă, şi avea ochii astupaţi, şi o femeie cu o turturică, şi amândouă aveau ochii astupaţi, şi un bărbat cu doi corbi, şi tustrei aveau ochii astupaţi, era o singură femeie care nu avea ochii astupaţi, pentru că îi ducea pe o tavă de argint. Soţia medicului îi spuse bărbatului, N-o să mă crezi dacă îţi spun ce am în faţă, toate figurile din biserică sunt legate la ochi, Ce straniu, de ce oare, De unde să ştiu, poate să fie fapta unuia dezamăgit de credinţă, când a înţeles ca va orbi ca şi ceilalţi, poate a fost chiar preotul de aici, o fi crezut pe bună dreptate că, de vreme ce orbii nu pot vedea imaginile, şi imaginile ar trebui să nu-i mai vadă pe orbi, Imaginile nu văd, Te înşeli, imaginile văd cu ochii care le văd, doar acum orbirea e pentru toţi, Tu continui să vezi, Voi vedea din ce în ce mai puţin, chiar dacă n-o să-mi pierd vederea, voi deveni în fiecare zi mai oarbă, pentru că nu va fi nimeni să mă vadă, Dacă părintele e cel care a astupat ochii figurilor, Era o idee, E singura ipoteză care are un sens adevărat, e singura care poate da o oarecare măreţie mizeriei noastre, mi-1 închipui pe acest om intrând aici, venit din lumea orbilor, unde va trebui să se întoarcă pentru a orbi şi el, îmi închipui uşile închise, biserica pustie, liniştea, îmi închipui statuile, picturile, îl văd mergând de la una la alta, urcându-se pe altare şi legând fâşiile de pânză, cu două noduri, ca să nu se dezlege şi să cadă, aşternând două mâini de vopsea pe tablouri, ca să facă mai densă noaptea albă în care au pătruns, acest preot trebuie să fie cel mai mare sacrileg al tuturor timpurilor şi al tuturor religiilor, cel mai drept, cel mai radical uman, cel care a venit aici ca să declare în sfârşit că Dumnezeu nu merită să vadă. Soţia medicului nu apucă să răspundă, cineva de alături vorbi înaintea ei, Ce tot spuneţi, cine sunteţi voi, Nişte orbi ca şi tine, Dar te-am auzit spunând că vezi, Sunt moduri de a vorbi pe care le pierzi anevoie, de câte ori va mai fi nevoie s-o spun, Şi cum adică figurile sunt legate la ochi, E adevărat, Dar tu cum ştii, eşti oarbă, Şi tu o vei şti, dacă vei face cum am făcut eu, du-te acolo şi atinge-le cu mâinile, mâinile sunt ochii orbilor, Şi de ce-ai făcut-o, M-am gândit că, pentru a ajunge unde am ajuns, şi altcineva ar trebui să fie orb, Şi povestea că a fost preotul bisericii cel care a astupat ochii imaginilor, 1-am cunoscut foarte bine, ar fi incapabil să facă aşa ceva, Nu poţi să ştii niciodată dinainte de ce sunt oamenii capabili, e nevoie să aştepţi, să laşi timpul să lucreze, timpul e cel care porunceşte, timpul e partenerul care joacă de cealaltă parte a mesei, şi are în mână toate cărţile din pachet, nouă ne revine să ne inventăm jocurile cu viaţa, a noastră, E păcat să vorbeşti de jocuri de noroc într-o biserică, Ridică-te, foloseşte-ţi mâinile, dacă te îndoieşti de ce-ţi spun, Juri că e adevărat că imaginile au ochii astupaţi, Ce jurământ e suficient pentru tine, Jură pe ochii tăi, Jur de două ori pe ochi, pe-ai mei şi pe-ai tăi, E adevărat, E adevărat. Discuţia era ascultată de orbii care se aflau mai aproape, nu e nevoie să spunem că n-a trebuit aşteptată confirmarea jurământului pentru ca vestea să înceapă să circule, să treacă din gură în gură, într-un murmur care treptat îşi schimbă tonul, mai întâi incredul, apoi neliniştit, din nou incredul, din păcate, în adunare se aflau câteva persoane superstiţioase şi imaginative, ideea că imaginile sacre sunt oarbe, că mizericordioasele sau suferindele lor priviri nu-şi contemplau decât propria orbire, deveni dintr-o dată insuportabilă, exact ca şi cum le-ar fi spus cineva că erau înconjuraţi de morţi vii, a fost de-ajuns să se audă un ţipăt, şi apoi altul, şi altul, pe dată spaima îi făcu pe toţi să sară în picioare, panica îi împinse spre uşă, se repetă aici ceea ce se ştie, cum panica e mult mai rapidă decât